“[…] Incepem un an nou universitar; ce vor face studentii, stiu multi: invata. Unii invata mai bine, altii mai putin, dar, o marturisesc cu placere: toti invata. Unii inteleg mai repede, altii mai incet, dar, iarasi vreau sa remarc cu placere: isi bat capul cu studentii si profesorii, si asistentii, si rectorul, si decanul, si organizatia de baza, si U.T.C.-ul, toti isi bat capul sa-l invete pe student. Nu e de mirare ca reusesc. Mai bine, mai mediocru, cum ii taie capul, dar merge.

Ce fac studentii e multa lume care o stie; si multa lume stie ce fac profesorii pentru studenti.

Atunci?

Se stie tot?

Nu chiar tot, si de aceea mi-am propus sa dezvalui un secret, pe care nu-l stiu decat foarte putini: cum se prepara un curs universitar.

Trebuie spus lucrul, caci altfel munca grea, munca serioasa de profesor prea ramane necunoscuta si nu e bine.

Altfel isi prepara cursul un student, cand se pregateste sa dea un examen si altfel un profesor, cand se apropie momentul in care trebuie sa-si tina lectia.

Ma vor intreba unii: cat timp tine pregatirea unei lectii? Si altii se vor gandi: studentului ii trebuie mai multe ore ca sa-si pregateasca o lectie; n-o stia dinainte, o invata si-i trebuie timp s-o invete. Dar profesorului ce-i mai trebuie, ca doar o stie, ca altfel n-ar mai fi profesor.

Si daca i-as spune ca o ora de curs poate avea indeobste nevoie de 20 de ore de pregatire, dar ca aceasta s-ar putea ridica si la 30 pana la 40 de ore, s-ar mira.

N-ar crede?

In orice caz, n-ar intelege.

Atunci sa-i aducem aminte de lucruri pe care le-o fi citit la gazeta. Se vorbeste adeseori despre modernizarea programelor de invatamant. E usor de inteles ca de acum 40 de ani, de cand am inceput un curs liber de Introducere geometrica in teoria relativitatii, pana in toamna acestui an, 1969, cand incep un curs de logica neaplicata: Logica judecatilor nuantate si un curs de logica aplicata – Rezolvarea automata a problemelor, e usor de inteles ca in aceasta perioada stiinta a progresat.

E mai greu de inteles ce face un profesor ca sa transcrie in cursul sau universitar acest progres al stiintei. Mai inainte de toate: poate ca stiinta a progresat si gratie profesorului. Nu e el oare obligat sa-si informeze studentii despre rezultatele la care a ajuns? Poate chiar sa-i asocieze la munca sa, conducandu-i, pe cei mai talentati, in primii lor pasi de cercetatori. Dar pentru a-ti putea expune cercetarile in cadrul cursului pe care-l faci trebuie sa poti sa incadrezi in acel curs si cercetarile celor ce te-au precedat. Si mai trebuie sa nu-ti fie greata de toate atacurile colegilor care gasesc ca faci un curs prea personal, atunci cand ei n-au cum sa-l faca. Dar sunt pe lume si facultati binecuvantate. De exemplu, cea unde lucrez eu.

Mai greu e cand, furat de propriile tale cercetari, nu vezi ca lumea se schimba.

Si se schimba.

Planul unui curs de algebra, de pilda, altfel arata in 1923, cand eram eu student, altfel in 1932, cand eram conferentiar. Ultimul trebuia sa-l fac singur, ca n-aveam model. Era o carte mare si buna si neinchipuit de frumoasa; autorului ii zicea B. van der Waerden. Era buna pentru doctoranzi, eu faceam cursul cu anul I. Aceasta e o problema de pedagogie universitara: cum faci sa fie accesibile unui student din primul an ideile ce le gasesti intr-un tratat foarte special.

Mai e si alta problema, poate mai grea: se aduna un numar mare de rezultate noi, dar ele nu sunt sistematizate, nici macar intr-un tratat mai gros, ci sunt risipite prin reviste. Nelegate: trebuie sa le legi; cu terminologia nefixata: trebuie s-o traduci; trebuie tu sa alegi ce e mai important: nu dupa cheful tau, ci asa cum trebuie. Intr-un articol gasesti expresia: “se vede usor ca…”: nu se vede, nu se vede deloc; poate ca nici nu e adevarat, poate ca e, dar nu e dovedit, poate ca nu vezi tu. Nu e usor.

Si cand ai strans totul gata, apare un nou studiu, care lumineaza toate rezultatele din alta parte si trebuie s-o iei da capo.

Spuneam ca in 1932-1936 am facut un curs de algebra. Am reluat in 1943-1944 un capitol: totul trebuia schimbat. Nu era nimic gresit; totul trebuia luminat altfel; se dezvoltase algebra lineara si teoria laticelor. L-am reluat prin 1952; trebuia refacut din nou, intelesesem mai bine locul cristalografiei in algebra abstracta. Azi, daca l-as face, l-as funda pe teoria categoriilor si i-as adauga un capitol despre automate, altul despre programarea lineara si teoria poliedrelor convexe.

Un curs se face mereu. Mereu altul. Adeseori nu raman urme.

– E asa de grea munca de profesor de universitate?
– Nu pentru toti. Unii o cred simpla.”

(Grigore Moisil, 3 octombrie, 1969; din: Indoieli si certitudini, Editura Enciclopedica Romana, Bucuresti, 1971, pp. 104-107)