“In saptamana aceasta n-ar trebui sa se publice decat ode: oda omului despre om. Omul are dreptul sa se admire: sa-si ridice osanale; sa se sperie de ce a indraznit sa indrazneasca.
Desprinderea de Pamant s-a facut incet: balonul si avionul s-au ridicat intai cativa metri. Dar atunci cand avionul s-a ridicat singur cativa centimetri, era un succes. Daca vrem sa fim modesti: era o promisiune. Promisiunea s-a tinut: azi avioanele impanzesc caile aerului. Drumul aeronauticii a fost lung. Eram copil cand sarguinciosul popularizator al stiintei, Victor Anestin, publica o carte, cred ca in ‘Biblioteca pentru toti’: Cucerirea aerului, in care avem povestite tihnit eforturile inceputurilor aviatiei.
Eram copil cand s-a zdrobit Vlaicu. Tin minte. Eram batran cand am aflat meritele lui Traian Vuia. Nu mi le spusese nimeni.
Atunci cand omenirea a ajuns pe tarmul unei lumi noi nu stiu daca omenirea a simtit fiorul.
Sunt doisprezece ani aproape de cand a pornit primul sputnik. De data aceasta, imi aduc aminte, omenirea a inteles despre ce e vorba: se intra intr-o era noua.
Nu stiu cine va sti sa ne faca sa intelegem ce consecinte a avut acest eveniment.
De doisprezece ani traim in era cosmica: diminetile si serile, zilele si noptile, agentiile de informatie se caznesc sa faca sa nu paleasca celelalte vesti. Ne reinvatam sa ne adapostim in stele sperantele si tamaduirile, dar alt fel decat altadata. Luna nu mai e o figura de stil, stelele nu mai sunt calauzele pamantenilor.
Corpurile ceresti sunt undeva: undeva unde se poate ajunge. Omul se impamanteneste in Luna. Luna e un fel de tara noua, pe care omul incepe s-o chinuiasca, sa faca cu ea ce s-a invatat sa faca pe pamant. Se uita la Luna cu grija, o incearca sa vada cum e: a mai facut aceasta cu varfurile muntilor, cu fundul marilor, cu craterele vulcanilor, cu ghetarii.
Europa n-a fost constienta ca a descoperit America. Omenirea e constienta de fapta ei de azi.
Nu, omul n-a ajuns in Luna, ci el a obligat Luna sa coboare pe Pamant, sa se supuna obiceiurilor pamantului, omului. Omul nu evadeaza in cosmos, ci, asa cum a facut-o cu pamantul, isi anexeaza cosmosul.
Il cucereste fiindca i se supune.
Omul a incercat mii de ani sa comande si diavolilor si traznetelor. Le spunea: eu vreau, fa cum iti poruncesc. N-a reusit. Rand pe rand, a aflat ca satul lui natal nu e ‘buricul pamantului’, ca Pamantul nu e centrul universului, ca el insusi nu e facut dupa chipul si infatisarea divinitatii, ci e o simpla maimuta. Nu i-a placut, dar a invatat.
Ciocnind intamplator doua pietre, a invatat sa ciopleasca, masurand Pamantul a invatat teorema lui Pitagora, urmand legile miscarii astrilor a inteles legile mecanicii corpurilor de pe Pamant.
Omul a stiut sa imbine cerul cu pamantul.
A plecat in Luna. Din Luna a adus un bulgare de Luna. A adus Luna pe Pamant. S-o faca sa fie a noastra, sa traiasca cu noi, ca noi, cu intrebarile noastre, cu indoielile noastre, cu reusitele noastre, cu infrangerile noastre, cu toate micile mizerii ale unui suflet chinuit, cu pacatele si vina, oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt intr-un mod fatal legate de o mana de pamant.
Sa nu se mai uite la noi de departe, de sus.
Nu, omul nu evadeaza de pe pamant. Omul spera sa evadeze, ceea ce e altceva. Omul e nascut din lupta maimutei cu pamantul. Din munca maimutei. Maimuta ajunge om cand nu se mai joaca, cand munceste. Omul isi permite sa mai fie uneori maimuta si se joaca; ii face bine. Omul insa, ca om, munceste si viseaza.
Viseaza mai intai ca a scapat de munca. Nu vrea sa scape de munca, ci viseaza ca a scapat de munca, cum visezi ca ai scapat de femeia iubita, de care nu te-ai desparti niciodata.
Viseaza ca ajunge in Luna. Munceste sa ajunga in Luna. As vrea sa vad, stransa intr-un film, toata munca dusa de om ca sa poata in fine sa ajunga in Luna.
Incepem de cand filmul? De la Sputnik? De la Tiolkovski? De la Laplace? De la Newton? De la Galileu? Incepe calatoria spre Luna cu legea caderii corpurilor? Sau mai demult, mult mai demult?
Trecutul omului e infinit.
Si viitorul.”
(Grigore Moisil, 25 iulie, 1969; din: Indoieli si certitudini, Editura Enciclopedica Romana, Bucuresti, 1971, pp. 207-210)