Banuiala mea a avut un pic de miez. Virtutile etice, zice Aristotel, presupun si ceva corporal, in timp ce virtutile intelectuale, zice tot el, nu presupun nimic corporal. Chestie de care ma indoiesc un pic (dar am mai vorbit despre asta).

O sa trec direct la argumentul care mi se pare cel mai intersesant.

Nu conteaza daca e vorba despre zei sau despre ingeri sau despre Dumnezeu. Ideea e aceeasi. E greu (sau chiar imposibil) sa-ti inchipui ca ingerii ar fi nefericiti. Sau ca Dumnezeu ar fi nefericit.

Problema nu e daca exista sau nu divinitati. Daca ar exista, ar fi fericite. Dar in ce ar putea consta fericirea unui zeu sau cea a unui inger sau ce a lui Dumnezeu?

Sa ne gandim la Dumnezeu. Daca am crede ca fericirea Sa consta in dobandirea si exersarea virtutilor, atunci asta ar insemna sa credem ca a existat o vreme cand Dumnezeu era imperfect.

Virtutile sunt abilitati care se formeaza prin exercitiu si antrenament. Dar Dumnezeu nu are nevoie de asa ceva. Altfel spus, Dumnezeu nu are virtuti. Daca exista, are toate calitatile unei persoane virtuoase la superlativ, de la bun inceput.

Mie mi se pare ca drumul gandurilor lui Aristotel e asta: daca ne gandim la esenta fericirii, atunci ne gandim la o fiinta divina; dar daca ne gandim la o fiinta divina, atunci ne gandim la o fiinta perfecta, care nu mai are nevoie sa actioneze – nu mai trebuie sa urmareasca nici un scop si sa se zbata sa-l atinga, fiindca se afla la capatul drumului; si atunci ce ramane? Dumnezeu nu poate decat sa isi contemple propria creatie; nu are de facut nimic altceva; dar atunci esenta fericirii trebuie sa fie contemplatia.

Cat de mult seamana, insa, ceea ce face un om care se gandeste la ceva (sau chiar filosofeaza) cu contemplarea de catre divinitate a intregii lumi? Contamplarea aia mi-o inchipui ca pe o chestie destul de zen, in timp ce un om care se gandeste la o problema, chiar daca e una superabstracta, isi bate capul cu niste intrebari, cauta raspunsuri s.a.m.d.

Daca ar fi vorba despre contemplarea sensului vietii, ar fi altceva. Imi pot inchipui ca o persoana care are raspunsul la intrebarea “Care e sensul vietii?” si il contempla se afla intr-o stare de fericire. Dar noi nu stim care e sensul vietii (iar unii spun ca nici nu exista asa ceva).

Aristotel ne-a spus ca sensul vietii e fericirea, iar apoi ca fericirea consta in a-ti implini natura ta omeneasca. Iar acum ne flutura prin fata ochilor fericirea in varianta upgradata, pentru divinitati, spunandu-ne ca fericirea consta in contemplare. Dar ce anume sa contemplam?

Universul? Sa ne prefacem ca avem o imagine a intregii lumi, desi nu avem asa ceva?

Vreau sa spun ca mi se pare foarte tare sa ai preocupari intelectuale si sa ai satisfactii intelectuale. Dar nu stiu daca fericirea poate sa se reduca la asa ceva si, in orice caz, nu ma convinge argumentul lui Aristotel.

Asta nu inseamna ca n-am ramas cu nimic din cartea lui. Mi se pare ca merita sa incerci sa fii o persoana mai faina. Cred ca asta inseamna sa iti dezvolti o serie de calitati care iti cer exercitiu. Cred, insa, ca toate calitatile astea au legatura cu interactiunile cu ceilalti, indiferent ca unele ar intra, dupa Aristotel, in categoria virtutilor etice, iar altele in categoria virtutilor intelectuale.

Lista calitatilor e probabil mai lunga decat lista lui Aristotel, iar interactiunile sunt probabil mai complicate. Mi se pare, intr-adevar, ca dintre toate chestiile pe care le pot face, cel mai cool e sa ma gandesc la diferite lucruri si sa discut cu altii. Nu stiu daca in asta ar consta neaparat fericirea, dar “fericire” e un cuvant cam mare, din punctul meu de vedere.

Iar acum as trece la ultimul capitol din cartea lui Aristotel, doar ca asta arata mai mult ca o introducere pentru o alta serie de prelegeri – cele de teorie politica -, asa ca sper ca n-o sa va suparati pe mine daca o sa ma opresc aici.