VI

Dupa ce am tratat despre virtute, prietenie si placere, ne ramane sa vorbim in linii generale despre fericire, pe care o luam ca scop a tot ce intreprinde omul. Si, pentru ca expunerea noastra sa fie mai concisa, vom arunca o privire asupra celor spuse anterior despre ea. Am afirmat, asadar, ca fericirea nu este un habitus; daca ar fi asa, ea ar putea fi accesibila chiar si cuiva care si-ar petrece toata viata dormind, ducand o existenta vegetativa, sau chiar si unui om lovit de cele mai mari nenorociri. Deci, daca a vedea in ea un habitus ar fi inacceptabil, fericirea trebuie considerata mai degraba o activitate, cum am spus la inceput; si daca, dintre activitati, unele sunt in mod necesar alese in vederea altor lucruri, altele sunt demne de dorit in sine, este evident ca fericirea trebuie situata printre activitatile demne de dorit in sine si nu printre cele alese in vederea altor lucruri; caci fericirea nu are nevoie de nimic, ea isi ajunge siesi.

Dar demne de dorit in sine sunt activitatile prin care nu se urmareste nimic altceva in afara de activitatea insasi. Astfel sunt privite actele de virtute, pentru ca indeplinirea unor fapte frumoase si virtuoase se numara printre lucrurile demne de dorit in sine. Pe de alta parte, sunt privite ca dezirabile in sine si jocurile in care gasim placere (pentru ca nu le alegem in vederea altui scop). Acestea din urma sunt mai degraba vatamatoare decat utile, ducandu-ne la neglijarea sanatatii si averii; si totusi, majoritatea oamenilor pe care lumea ii crede fericiti recurg la distractii de acest fel. Asa se explica de ce, pe langa tirani, se bucura de favoare cei ce dau dovada de abilitate in astfel de divertismente: ei stiu sa se faca placuti chiar in genul de lucruri pe care acestia le doresc. De astfel de oameni au deci nevoie tiranii! Si pentru ca cei de la putere isi petrec timpul liber in asemenea divertismente, multimea crede ca ele aduc fericire.

Dar conduita acestor oameni nu este deloc o dovada in acest sens. Caci nu in exercitarea puterii rezida virtutea sau inteligenta, in care isi au originea activitatile virtuoase. Si daca astfel de oameni, incapabili sa guste o placere pura si demna de un om liber, se refugiaza in placerile trupesti, acesta nu este un motiv sa le consideram mai demne de dorit. Doar si copiii isi inchipuie ca lucrurile pe care ei pun pret sunt cele mai valoroase. E normal deci ca, intocmai cum ceea ce are valoare pentru un copil difera de ceea ce are valoare pentru un adult, si ceea ce are valoare in ochii unui om vulgar sa difere de ceea ce are valoare in ochii unui om superior.

In consecinta, asa cum am spus-o de repetate ori, cu adevarat demne de pretuire si placute sunt lucrurile socotite astfel de omul virtuos; si cum, pentru fiecare om, activitatea cea mai demna de dorit este cea conforma dispozitiei habituale care ii este proprie, pentru omul virtuos ea va fi cea conforma cu virtutea.

Deci nu in joc consta fericirea. Ar fi de altfel absurd ca scopul suprem al omului sa fie jocul si ca el sa trudeasca si sa sufere o viata intreaga doar pentru a se putea amuza (caci totul, ca sa spunem asa, este dorit in vederea altui lucru, in afara de fericire, ea fiind scopul). Dar a-ti da toata silinta si a depune toate eforturile in vederea jocului ar fi, evident, un lucru prostesc si absolut pueril; dimpotriva, a te recrea pentru a putea exersa apoi o activitate serioasa, cum spune Anacharsis, este conduita pe care trebuie s-o consideram justa. Jocul este, de fapt, un fel de repaus, de care omul are nevoie pentru ca i-ar fi imposibil sa sustina un efort continuu. Repausul nu este deci un scop, pentru ca nu ni-l luam decat in vederea activitatii.

Viata fericita este, se pare, cea conforma cu virtutea. Or, conforma cu virtutea este o viata ce presupune eforturi serioase si nu una petrecuta in joc. Si trebuie sa spunem ca lucrurile serioase sunt superioare celor vesele si amuzante, iar activitatea cea mai serioasa apartine totdeauna partii celei mai elevate din om si omului cel mai elevat. Prin urmare, activitatea a ceea ce este mai elevat este ea insasi superioara si deci cea mai apta sa aduca fericirea.

In sfarsit, de placerile trupesti se poate bucura oricine, un sclav nu mai putin decat omul cel mai desavarsit; fericirea insa nimeni n-ar atribui-o unui sclav, decat daca i-ar atribui si o existenta umana.

Nu in asemenea divertismente consta deci fericirea, ci in activitatile conforme cu virtutea, asa cum am aratat in cele spuse anterior.

VII

Daca fericirea este o activitate conforma cu virtutea, este normal ca ea sa fie conforma cu virtutea cea mai inalta, iar aceasta trebuie sa fie cea a partii celei mai elevate din noi. Deci, fie ca aceasta parte este intelectul sau altceva, care, prin natura sa, pare sa detina suprematia si sa conduca si de asemenea sa posede capacitatea de intelegere a realitatilor frumoase si divine, fie ca este ea insasi divina sau ceea ce avem mai divin in noi, activitatea ei in conformitate cu virtutea care-i este proprie trebuie sa reprezinte fericirea perfecta.

Ca aceasta activitate este contemplativa am spus-o deja. Si afirmatia noastra pare sa concorde atat cu cele spuse anterior, cat si cu adevarul. Ea este activitatea cea mai elevata, pentru ca si intelectul este ceea ce avem mai elevat in noi, iar dintre obiectele cognoscibile, cele ale intelectului sunt cele mai inalte. Ea are si continuitatea cea mai mare; caci suntem capabil sa contemplam mult mai indelung decat sa indeplinim o actiune, oricare ar fi ea. In sfarsit, credem cu totii ca fericirea trebuie sa fie contopita cu placerea; or, toata lumea este de acord ca cea mai placuta dintre activitatile conforme cu virtutea este filosofia. In orice caz, este un fapt recunoscut ca studiul filosofiei ofera placeri de o admirabila puritate si stabilitate; or, este de la sine inteles ca mult mai placut e sa posezi deja cunoasterea decat s-o cauti.

Si ceea ce am numit autarhie caracterizeaza in gradul cel mai inalt activitatea contemplativa; caci, daca de bunurile necesare existentei filosoful are nevoie la fel ca si omul drept si ca toti ceilalti, odata asigurate din plin astfel de bunuri omul drept mai are nevoie si de persoane fata de care si impreuna cu care sa practice dreptatea (lucru valabil si in cazul omului curajos sau al oricarui altuia), pe cand filosoful, chiar si singur cu sine, este capabil sa contemple, si asta cu atat mai mult cu cat este un mai mare filosof. Poate ca acest lucru l-ar face si mai bine in colaborare cu altii, dar oricum el ramane cel mai independent dintre oameni.

Trebuie sa recunoastem, de asemenea, ca activitatea contemplativa este singura iubita pentru ea insasi: ea nu produce nimic in afara actului pur al contemplarii, in timp ce activitatile practice ne procura avantaje mai mari sau mai mici, exterioare actiunii in sine.

Si sa mai adaugam ca fericirea rezida in ragaz; caci ne ocupam timpul cu activitati ca sa ne bucuram apoi de ragaz, la fel cum purtam razboaie ca sa ne bucuram de pace. Or, activitatea virtutilor practice se desfasoara fie in sfera politicii, fie in cea a vietii militare; dar actiunile din aceste domenii sunt contrariul ragazului, cu precadere cele militare (caci nimeni nu alege razboiul si nici nu se pregateste de razboi de dragul razboiului; cel ce si-ar face din prieteni dusmani numai ca sa provoace lupte si masacre ar fi absolut criminal). Activitatea omului politic este si ea straina de ragaz; in afara de participarea propriu-zisa la treburile publice, ea urmareste si obtinerea puterii si a onorurilor sau cel putin fericirea personala si pe cea a concetatenilor, fericire care este altceva decat activitatea politica si pe care o cautam, evident, ca pe ceva distinct de aceasta activitate.

Daca, deci, dintre actiunile conforme cu virtutea, cele politice si militare detin primul rang prin frumusete si grandoare, fiind insa contrariul timpului liber si vizand un scop diferit de ele insele, si deci nefiind demne de dorit in sine; daca, dimpotriva, activitatea intelectului, care este o activitate contemplativa, se distinge prin seriozitate, nu vizeaza nici un alt scop in afara de ea insasi, implicand o placere desavarsita care-i este proprie (si o astfel de placere sporeste activitatea); daca interdependenta, ragazul, continuitatea (atat cat permite natura umana) si toate celelalte trasaturi ce i se atribuie omului cu desavarsire fericit caracterizeaza aceasta activitate, rezulta ca ea constituie fericirea perfecta a omului, cu conditia sa dureze atat incat viata intreaga sa poata fi considerata desavarsita (pentru ca nimic din ceea ce apartine fericirii nu poate fi imperfect).

Dar poate ca o astfel de viata ar depasi conditia umana; caci nu ca om va putea omul sa traiasca astfel, ci in masura in care este prezent in el un element divin. Si cu cat acest element divin este superior compusului uman, cu atat activitatea sa va fi superioara cele conforme cu alte virtuti. Daca deci, in comparatie cu omul, intelectul este ceva divin, atunci si viata dusa in conformitate cu intelectul va fi, in comparatie cu viata umana, divina.

Dar nu trebuie sa-i urmam pe cei ce indeamna omul, pentru ca este om, sa-si margineasca gandirea la lucruri omenesti si, pentru ca este muritor, la lucruri trecatoare. Omul trebuie, dimpotriva, in masura in care-i este cu putinta, sa se imortalizeze pe sine, facand totul pentru a trai in conformitate cu elementul cel mai elevat din el; caci daca acest element ocupa un loc restrans ca volum, prin forta si valoarea sa reprezinta mult mai mult decat tot restul.

S-ar putea spune chiar ca acest ceva divin este fiinta insasi a fiecaruia dintre noi, din moment ce el reprezinta ceea ce natura umana are mai nobil si mai elevat. Ar fi deci o absurditate ca omul sa nu doreasca viata care-i este prorie, ci pe cea a altuia. Observatia pe care o faceam mai inainte se poate aplica si aici: ceea ce este propriu fiecarei fiinte este prin natura pentru ea lucrul cel mai inalt si mai placut; in consecinta, pentru om, acest lucru este viata in conformitate cu intelectul, daca e adevarat ca intelectul este, in gradul cel mai inalt, omul insusi. Acest mod de viata este deci si cel mai fericit.