[textul e aici, restul chestiilor sunt aici]

Mai intai Aristotel incearca sa arate ca placerea nu este o miscare sau o devenire (sau un proces – probabil asa am vorbi azi). Activitatile sunt procese – cred ca Aristotel ar fi de acord cu asta.

Procesele au o anumita durata. In plus, activitatile sunt realizate in vederea unui scop si pot fi compuse din actiuni care sunt incomplete.

Cand simtim, in schimb, nu “facem ceva incomplet”, sau ceva care devine complet abia cand ajungem la un scop pe care ni l-am propus.

Si cum ramane, atunci cu “a vedea un film”? Nu pot sa vad filmul dintr-o data si nu termin de vazut filmul pana n-am vazut si sfarsitul.

La asta cred ca Aristotel ar raspunde ca el la inceput vorbeste despre “a vedea” ca in “a vedea obiectele din jur” si nu ca in “a vedea un film”. Vizionarea unui film (sau a unei piese de teatru, daca va deranjeaza anacronismul) e o activitate (sau o actiune). Dar cand iti folosesti simtul vederii nu realizezi nici o actiune.

Placerea poate fi o calitate (sau o proprietate) a senzatiilor si a activitatilor (inclusiv a celor intelectuale), zice Aristotel. Din asta nu reiese ca nu simtim niciodata direct placere, ci avem doar ‘senzatii placute’?

Si de fapt, cum pot exista senzatii placute? Cum poate fi o senzatie vizuala placuta? Nu cumva placuta poate fi doar vizionarea unui film, adica o actiune in cadrul careia ne folosim simturile?

Si cum apare placerea? Atunci cand “subiectul aflat in dispozitia cea mai adecvata intra in relatie cu obiectul cel mai desavarsit”, zice tot Aristotel, fara sa realizeze, probabil, ca spune ceva cam greu de inteles.

Pe mine asta ma face sa ma gandesc la placerea estetica – atunci cand un om are chef sa asculte muzica, de pilda, si asculta muzica de buna calitate, face ceva placut.

Dar seamana toate placerile cu genul asta de placere? O actiune e placuta doar atunci cand are o latura estetica? Poate ca da, luand “estetic” intr-un sens foarte larg, asa incat sa fie ceva “estetic” si in scarpinat (fiindca poate fi placut sa te scarpini, cred ca si Aristotel recunoaste asta la un moment dat).

Apoi vine un paragraf foarte frumos:

“Placerea perfectioneaza deci activitatea nu in felul in care o face o dispozitie habituala imanenta subiectului, ci ca un fel de scop adaugat pe deasupra, la fel cum celor aflati in floarea varstei li se adauga frumusetea.”

Din pacate, n-am stiut cum sa-l inteleg. M-am gandit la alte analogii. Daca i-ai putea adauga un miros de somon afumat unui castron de orez, de pilda (cred ca am citit o poveste cu asa ceva, tipului i s-a cerut pana la urma sa plateasca pentru mirosul de peste si a platit cu clinchet de bani), asta ar fi o perfectionare a orezului in sensul lui Aristotel, nu?

Nu mi-a fost limpede, apoi, daca placerea depinde de intensitatea senzatiilor (si ce-ar insemna asta) sau de intensitatea actiunilor realizate (fiindca Aristotel vorbeste si asa) si daca nu cumva ambele chestii sunt unul si acelasi lucru.

Intrebarea de la sfarsitul capitolului, in schimb (daca dorim viata de dragul placerii sau placerea de dragul vietii), mi s-a parut interesanta. Si mi-a parut rau ca Aristotel n-a vrut sa raspunda.