[textul e aici]

Mi se pare interesant ca Aristotel vorbeste despre “sa-ti placa ce se cuvine”. E ca si cand ar lasa sa se inteleaga ca placerile ar putea fi educate. Pe de alta parte, tot el spune ca educatia se realizeaza prin feedback pozitiv si negativ, adica prin chestii placute si neplacute.

Dupa ce spune de ce i se pare important sa discute despre placere, Aristotel anunta ca va prezenta punctele de vedere mai importante cu privire la subiect. Unii oameni au considerat ca placerea este cel mai mare bine, scopul ultim al vietii omenesti, poate, in timp ce altii au spus ca placerea e “raul absolut”.

Cum poate sa existe o diferenta atat de mare de opinii cu privire la acelasi subiect? Aristotel nu se intreaba asta. Vorbeste, in schimb, despre situatia cuiva care ar spune ca placerile sunt nashpa, dar ar urmari totusi anumite placeri in viata personala.

Iar aici nu inteleg. Conteaza opiniile si argumentele, nu? A spune ca omul care sustine ca placerile sunt nashpa duce o viata plina de placeri ar fi un atac ad hominem, nu? Si atunci, de ce mai pomeneste Aristotel o astfel de situatie?

Poate vrea sa spuna, de fapt, ca anumite placeri nu pot fi evitate si ca e aiurea sa sustii o pozitie radicala (placerea e raul absolut), daca poti sa te gandesti mai bine si sa te exprimi mai nuantat. In fine,…

In capitolul II Aristotel vorbeste despre ceea ce credea Eudoxos – placerea e binele suprem. De ce? Fiindca toti oamenii cauta placerea. Aici Aristotel raspunde ca toti oamenii cauta binele, nu placerea.

In al doilea rand, Eudoxos sustinea ca placerea e binele suprem fiindca e opusa durerii, iar oamenii evita toti durerile. La aceasta se adauga faptul ca placerea pare sa fie un scop in sine – nu o dorim de dragul altor chestii.

In plus, se arata (dupa Eudoxos), ca daca o fapta buna e si placuta, atunci e considerata si mai buna. Si intrucat binele nu poate sa creasca decat daca adaugi la ceva bun tot ceva bun, concluzia era ca placerea era ceva bun. Iar legat de argumentul asta Aristotel replica scurt ca prin el nu se arata decat ca placerea ar fi ceva bun, dar nu binele suprem.

(In paranteza fie spus, Aristotel mi se pare mult mai tare atunci cand ii critica pe altii decat atunci cand propune el diferite idei si teorii.)

Apoi Aristotel trece de cealalta parte si prezinta raspunsurile. De pilda, e vorba de raspunsul lui Platon – daca placerea ar fi binele suprem, atunci nu ne-am mai dori nimic in plus; dar o viata placuta si inteleapta e mai cool decat o viata in care simti doar placeri, de unde reiese ca placerea nu e binele suprem.

Un alt raspuns posibil ar fi ca nu e neaparat ca o chestie pe care o doresc toti oamenii sa fie un bine, dar Aristotel nu e de acord cu asta.

Apoi vine critica argumentului ca durerea e ceva bun fiindca placerea e ceva rau: o chestie rea se poate opune unei alte chestii rele sau uneii chestii neutre. E o opozitie intre a a ignora o persoana si a o hartui, dar asta nu inseamna ca e un lucru bun sa ignori pe cineva. La fel, Aristotel accepta ca exista o opozitie intre durere si placere, dar spune ca de aici (si din faptul ca durerea ar fi ceva rau) nu reiese ca placerea e ceva bun.

Si cam asta e tot. 🙂