Intr-un fel e ca atunci cand pierzi pe cineva. Si totusi e diferit. Pana la urma, eu n-am cunoscut-o niciodata pe Dana. Am citit postul Smillei despre ea si apoi am inceput sa-i citesc blogul, pornind de la insemnarile mai noi catre insemnarile mai vechi.

Am inceput sa o simpatizez, sa am impresia ca incep sa o cunosc, macar putin. Am uitat ca am ajuns pe blogul ei, intr-un fel, prea tarziu. Apoi am citit doua posturi scrise de Isabelle si mi-am adus aminte. Dana a murit. 🙁

Am ramas cu o senzatie ciudata, dar nu felul in care ma simt eu conteaza acum. Imi pare rau ca oamenii care erau cu adevarat apropiati fata de Dana nu o mai pot intalni.

Si sper ca situatia de acum e temporara. Imi e greu sa inteleg ideea ca un om nu mai exista. Cred ca pentru o vreme nu te mai poti intalni cu unii oameni, dar asta nu inseamna ca renunti sa te gandesti la ei.

Eu am continuat sa ma gandesc la cei disparuti ca si cand ar urma sa-i intalnesc mai tarziu. Cand ii visez nu imi vine niciodata in minte ca ei n-ar mai exista.

Nu vreau sa scot nici o morala din intamplarea asta. Ar suna cam fortat. Nu m-am putut abtine, totusi, sa nu vad contrastul dintre blogul Danei si cateva bloguri mult mai cunoscute si mai citite.

Gata, nu mai pot sa spun nimic.