[textul e aici]

Aristotel a ajuns la concluzia ca trebuie sa ai prieteni ca sa ajungi o persoana fericita. Acum intrebarea e: “Ok, e bine sa ai prieteni, da’ cati?” Iar raspunsul tine si de tipul de prietenie despre care e vorba.

Nu e bine sa avem prea multi prieteni din interes, spune mr. A, fiindca in relatiile de tipul asta trebuie sa existe reciprocitate si nu putem sa le facem servicii prea multor oameni.

Probabil unii nu ar fi de acord, in zilele noastre, cu asta. Ideea reciprocitatii a disparut. Destui cred ca e ok sa ai cat mai multe “relatii”, in ideea ca o sa le ceri ajutorul altora fara ca asta sa insemne ca te indatorezi fata de ei.

“Cu cat cunosc mai multi oameni care mi-ar putea face servicii, cu atat mai bine.” – dar daca oamenii vor deveni tot mai egoisti, nimeni nu-i va mai face nici un “serviciu prietenesc” nimanui. Vom avea ‘jdemii de prieteni, dar nimeni nu va fi alaturi de noi la nevoie.

Cred ca m-am indepartat de text. Revin. N-am inteles bine analogia dintre prieteniile bazate pe placere si condimente. Poate Aristotel vrea sa spuna ca asa cum o mancare nu mai e buna daca-i pui prea multe condimente, nici viata nu mai e placuta daca ai prea multe prietenii bazate pe placere.

Dar nu e obligatoriu sa pun toate condimentele deodata in mancare si nici sa ma intalnesc in acelasi timp cu toti prietenii din genul asta de relatii. In fine,…

Abia apoi vine randul prieteniilor bazate pe virtute. Raspunsul e acelasi – nu trebuie sa ai prea multe prietenii de felul asta – dar justificarea e diferita. Din cauza ca relatiile de tipul asta sunt relatii autentice de prietenie, ar trebui sa petreci in mod constant timp impreuna cu prietenii din categoria asta si sa fie toti prietenii tai prieteni intre ei.

Cred ca s-ar putea lungi discutia si aici, dar imi vine, totusi, sa-i dau dreptate lui Aristotel. Daca e vorba de relatii de prietenie pe bune, nu poti avea prea multe. Asta e ca o imposibilitate fizica. Dar as putea sustine ca o fiinta perfecta trebuie sa fie capabila sa aiba oricate relatii de prietenie autentica. Nu?

Urmatoarea problema a lui Aristotel e daca prietenii sunt mai importanti atunci cand ne simtim bine sau atunci cand avem nevoie de ajutor. Iar aici apare o chestie care mi-a placut:

Tin la prietenii mei.
Dar daca tin la prieteni, atunci nu vreau sa se simta nashpa.
Iar daca prietenii mei ar afla ca am probleme, s-ar simti nashpa.

Deci:
Daca am probleme, nu trebuie sa le spun prietenilor, fiindca tin la ei.

Again, nu stiu cata lume ar mai intelege chestia asta acum.

Trec mai departe (o sa ma fac ca n-am observat remarca sexista privitoare la “femeiusti si barbatii care le seamana”).

In ultimul capitol din cartea a IX-a Aristotel mai reia cateva idei pe care le-a spus deja: e firesc ca prietenii sa isi doreasca sa traiasca impreuna, prietenia intre oamenii viciosi suge s.a.m.d.

Iar acum am ajuns la ultima carte din Etica nicomahica. In 6-7 saptamani probabil ca o sa se termine povestea. Ar cam fi timpul. 🙂