IX

O alta problema disputata este aceea daca omul fericit are sau nu nevoie de prieteni.

Se pretinde ca oamenii cu desavarsire fericiti si care-si sunt suficienti lor insisi nu au deloc nevoie de prieteni, pentru ca poseda deja toate bunurile. Fiindu-si deci suficienti lor insisi, ei nu mai au nevoie de nimic altceva; or prietenul, care este un al doilea eu, ne ofera ceea ce nu ne putem oferi noi insine. De aici si adagiul:

Cand soarta ti-e favorabila, ce-ti mai trebuie prieteni?

Pare totusi straniu ca, atribuindu-i omului fericit toate bunurile, sa nu-i atribui si prieteni, adica ceea ce, dupa opinia tuturor, reprezinta bunul exterior cel mai mare. Iar daca prietenului ii este propriu mai mult sa faca binele decat sa-l primeasca, si daca omului virtuos si virtutii le este propriu sa aduca binefaceri, daca, in sfarsit, e mai nobil sa faci binele prietenilor decat strainilor, inseamna ca omul virtuos va avea nevoie de prieteni carora sa le faca binele. De aceea se si pune intrebarea daca de prieteni ai nevoie mai mult in prosperitate sau in nenorocire; caci, daca cel aflat intr-o situatie nefericita are nevoie de prieteni care sa-i faca binele, cel fericit are nevoie de prieteni carora sa le faca binele.

Si nu mai putin straniu este, desigur, sa faci dintr-un om perfect fericit un solitar; caci nimeni nu ar dori sa posede toate bunurile pentru a se bucura singur de ele: omul este o fiinta sociala, destinata prin natura vietii in comun. Prin urmare, si omului fericit ii este imanenta aceasta trasatura, caci el poseda toate bunurile naturale. Dar, evident, este preferabil sa-ti petreci viata impreuna cu prieteni si cu oameni de bine decat cu straini sau cunostinte intamplatoare. In concluzie, omul fericit are nevoie de prieteni.

Ce vor sa spuna, deci, adeptii primei teorii si in ce privinta teoria lor concorda cu adevarul? De asemenea prieteni, bineinteles, omul cu desavarsire fericit nu are deloc nevoie, din moment ce poseda toate bunurile; nici de prieteni care sa-i procure placere nu are nevoie deloc, sau foarte putin (caci, viata lui fiind in sine placuta, nu simte lipsa unor placeri dinafara). Si, pentru ca omul fericit nu are nevoie de astfel de prieteni, se crede in general ca nu are nevoie de prieteni deloc.

Desigur, insa, ca aceasta teorie nu concorda cu adevarul. Am spus, de altfel, la inceput ca fericirea este o activitate; or activitatea este, evident, o devenire si nu ceva aflat in posesiunea noastra ca un dat imanent. Daca deci faptul de a fi fericit consta in a trai si a desfasura o activitate, si daca activitatea omului de bine este virtuoasa si placuta prin sine, dupa cum am afirmat de la inceput, daca pe de alta parte, ceea ce ne este propriu se numara printre lucrurile placute, daca, in sfarsit, putem sa-i observam pe cei din jur mai bine decat pe noi insine si actele lor mai bine decat propriile noastre acte, si daca actele oamenilor virtuosi care le sunt prieteni fac placere oamenilor de bine (ele posedand ambele atribute placute prin natura), rezulta ca omul cu desavarsire fericit de asemenea prieteni va avea nevoie; pentru ca preferintele lui se indreapta catre contemplarea actelor virtuoase si care-i sunt proprii, iar asemenea acte sunt caracteristice omului de bine care-i este prieten.

Se mai crede, de asemenea, ca viata omului fericit trebuie sa fie placuta. Dar pentru un om solitar viata e dificila; caci e greu sa desfasori de unul singur o activitate continua, in timp ce impreuna cu altii si pentru altii este mai usor. In aceste conditii, activitatea sa, care este si placuta in sine, va putea fi mai sustinuta, asa cum trebuie sa fie activitatea unui om fericit. (Caci omul virtuos, in calitate de om virtuos, gaseste placere in actele de virtute, pe cand cele care-si au sursa in viciu il indispun, la fel cum muzicianul se bucura de muzica buna, in timp ce muzica proasta ii provoaca neplacere.) In afara de asta, contactul permanent cu oameni virtuosi inseamna un fel de antrenament al virtutii, cum spune Theognis.

Examinand mai profund natura lucrurilor, se poate constata ca omul virtuos este prin natura sa demn de dorit ca prieten pentru omul virtuos. Caci ceea ce este bun prin natura, am mai spus-o, este pentru omul virtuos bun si placut in sine. Or, viata se defineste, in cazul animalelor, prin facultatea de a percepe senzorial, iar in cazul omului prin facultatea de a percepe senzorial si prin cea de a gandi. Dar aceasta facultate tinde sa se manifeste in act si in act rezida esentialul. Se pare, deci, ca faptul de a trai consta in mod esential in actul de a simti sau de a gandi. Dar viata face parte dintre lucrurile bune si placute in sine, intrucat este ceva determinat, iar determinarea tine de natura binelui; or, ceea ce este bun prin natura este bun si pentru omul virtuos. Din acelasi motiv, viata trece in ochii tuturor drept ceva placut. (Nu ne referim, bineinteles, la o viata vicioasa si corupta, nici la una plina de neplaceri, caci o astfel de viata este nedeterminata, ca si atributele ei inerente. Problema neplacerii, insa, o vom clarifica mai bine in cele ce urmeaza.)

Dar daca viata insasi este un lucru bun si palcut (ceea ce reiese si din faptul ca toti oamenii o doresc si mai ales cei virtuosi si fericiti, caci pentru ei existenta este mai demna de dorit decat pentru oricine si viata lor este cea mai fericita), si daca cel ce vede simte ca vede, iar cel ce aude simte ca aude, cel ce merge ca merge si la fel, in fiecare forma de activitate, exista in noi ceva care simte ca desfasuram o activitate, care simte deci, daca simtim, ca simtim si daca gandim, ca gandim, si daca a simti ca simtim sau a simti ca gandim inseamna a simti ca existam (caci a exista inseamna, dupa cum am spus, a simti sau a gandi); daca, pe de alta parte, a simti ca traiesti se numara printre lucrurile placute in sine (caci viata este un lucru bun prin natura si a simti binele prezent in tine este mai placut), si daca viata este de dorit, mai ales pentru oamenii virtuosi, existenta in sine fiind pentru ei un lucru bun si placut (caci constiinta faptului de a poseda in ei ceea ce este bun in sine le produce placere), daca, in sfarsit, omul virtuos simte si fata de prietenul sau ceea ce simte fata de el insusi (caci prietenul este un al doilea eu), atunci, asa cum pentru fiecare om propria-i existenta este demna de dorit, la fel sau aproape la fel trebuie sa fie pentru el si existenta prietenului sau.

Dar spuneam ca faptul de a exista este demn de dorit datorita constiintei binelui prezent in noi, iar o astfel de senzatie este placuta in sine. Trebuie deci sa participam si la constiinta de a exista a prietenului nostru, lucru la care nu se poate ajunge decat ducandu-ne viata impreuna cu el, adica traind intr-o comuniune de ganduri si idei: acesta este sensul in care trebuie conceputa, la oameni, viata in comun, spre deosebire de animale, unde ea consta doar in a paste impreuna.

Daca deci pentru omul cu desavarsire fericit propria-i existenta este un lucru dezirabil in sine, ea fiind buna si placuta prin natura, si daca existenta prietenului sau este pentru el la fel, rezulta ca si prietenul insusi va fi pentru el de dorit. Dar ceea ce este demn de dorit pentru omul fericit trebuie sa-i si apartina, altfel se va simti frustrat. Omul are nevoie deci, pentru a fi fericit, de prieteni virtuosi.