[intregul proiect e aici]

VIII

Se mai pune intrebarea daca cel mai mult trebuie sa te iubesti pe tine insuti sau pe altcineva. Caci cei ce se iubesc pe sine mai presus de orice sunt blamati, aplicandu-li-se, in sens peiorativ, calificativul de egoisti. Se mai crede, de asemenea, ca omul rau nu face nimic decat pentru el insusi, si asta cu atat mai mult cu cat e mai rau (de aici si reprosurile ce i se aduc, de pilda ca nu face nimic de la sine), pe cand omul de bine, dimpotriva, nu are in vedere decat frumosul moral (cu atat mai mult cu cat superioritatea sa morala este mai mare), lasandu-si la o parte propriile interese pentru cele ale prietenului sau.

Faptele insa contrazic, si nu fara temei, aceste teorii. Se spune, doar, ca mai presus de orice trebuie sa-ti iubesti prietenul cel mai bun; or, prietenul cel mai bun este cel care, dorind cuiva binele, i-l doreste pentru el insusi, chiar si fara s-o stie nimeni. Dar acest sentiment, ca si toate celelalte trasaturi prin care se defineste un prieten, exista in gradul cel mai inalt in raportul dintre om si el insusi. Am aratat, de altfel, ca toate sentimentele de prietenie deriva de la cele ale individului fata de sine, de unde iradiaza si spre altii. Toate acestea sunt confirmate si de proverbe, de pilda: “un singur suflet”, “prietenii au totul in comun”, “prietenia inseamna egalitate” sau “genunchiul este mai aproape decat gamba”. Ele sunt aplicabile in primul rand la raporturile dintre om si el insusi, caci fiecare isi este siesi cel mai bun prieten si, prin urmare, trebuie sa se iubeasca cel mai mult pe sine.

Dar, cum ambele maniere de a privi lucrurile prezinta trasaturi la fel de plauzibile, intervine in mod justificat dilema in legatura cu care dintre ele ar trebui adoptata.

Fara indoiala ca, avand in fata astfel de teorii, trebuie sa distingem si sa determinam in ce masura si sub ce aspect fiecare dintre ele se conformeaza adevarului. Lucrurile s-ar putea usor clarifica daca vom sesiza sensul pe care fiecare dintre ele il atribuie termenului de “egoism”.

Astfel, cei ce dau acestui termen o nuanta peiorativa ii numesc egoisti pe oamenii care pretind pentru sine prea mult in materie de bogatii, onoruri sau placeri trupesti. Acestea sunt, de altfel, lucrurile pe care le ravnesc majoritatea oamenilor si pentru obtinerea carora se zbat mai mult, privindu-le ca pe cele mai inalte bunuri; din acest motiv, ele si consituie obiect de disputa. Cei avizi de asemenea lucruri se lasa in voia dorintelor si in general a pasiunilor lor, prin urmare in voia partii irationale a sufletului. Dar, cum cei mai multi oameni sunt asa, termenul de “egoist” a fost luat in sensul acestui egoism vulgar, care este degradant. Pe buna dreptate, deci, sunt blamati oamenii care se iubesc pe sine in acest mod.

Faptul ca oamenii ce cauta sa-si procure pentru sine asemenea bunuri sunt cei pe care lumea ii numeste egoisti este neindoielnic; caci daca cineva se straduie totdeauna, mai mult decat toti, sa indeplineasca acte de dreptate, de cumpatare sau orice alte acte de virtute, intr-un cuvant isi rezerva totdeauna pentru sine frumusetea morala, nimeni n-ar gasi de cuviinta sa-l califice drept egoist, nici sa-l blameze. Si totusi, s-ar putea spune ca tocmai un astfel de om este mai “egoist”: el isi rezerva pentru sine lucrurile cele mai frumoase, care sunt bunuri in sensul cel mai inalt, dand astfel satisfactie partii suverane din fiinta sa, careia i se supune intru totul. Dar, asa cum o cetate (sau orice alt tip de organizare) inseamna mai presus de orice partea sa ce detine autoritatea suprema, la fel este si in cazul omului; prin urmare, egoist prin excelenta este cel ce iubeste aceasta parte suverana din el si incearca sa-i fie pe plac.

De altfel, un om este considerat stapan pe sine sau lipsit de stapanire dupa cum el domina sau nu intelectul, ceea ce presupune ca fiecare dintre noi este propriul sau intelect. De asemenea, actiunile noastre cele mai personale, cele indeplinite in mod voluntar, sunt cele insotite de reflectie. Este deci evident ca fiinta insasi a fiecarui om o reprezinta aceasta parte suverana din el sau, in orice caz, mai presus de orice aceasta parte; si tot atat de evident este ca omul de bine pe ea o iubeste mai presus de orice. Iata de ce omul de bine poate fi considerat “egoistul” prin excelenta, dar posedand un tip de egoism diferit de cel blamabil, de care se deosebeste tot atat de mult ca o viata rationala de una pasionala si tot atat de mult ca aspiratia spre frumos de cautarea interesului personal.

Asadar, cei ce se disting prin straduinta de a indeplini mai presus de orice lucruri frumoase se bucura de aprobarea si elogiile tuturor; si daca toti oamenii ar rivaliza in dragostea pentru frumosul moral si ar aspira spre indeplinirea celor mai nobile acte, si comunitatea ar avea tot ce-i trebuie, si fiecare in particular ar detine bunurile cele mai inalte, din moment ce virtutea este un astfel de bun.

Omul virtuos trebuie deci sa se iubeasca pe sine (caci, practicand binele, isi va fi util si lui insusi, si altora), dar omul vicios nu trebuie s-o faca (pentru ca, lasandu-se in voia relelor sale pasiuni, isi va aduce prejudicii si siesi, si celor din jur).

La omul vicios exista, deci, un dezacord intre ceea ce trebuie sa faca si ceea ce face; omul virtuos, dimpotriva, ceea ce trebuie sa faca si face, pentru ca intelectul alege totdeauna ce este mai bun pentru el insusi, iar omul virtuos se supune intelectului sau.

Dar tot atat de adevarat este ca omul virtuos face cel mai mult pentru prietenii si pentru patria sa, mergand pana la a-si sacrifica si viata pentru ei; caci el va renunta si la avere, si la onoruri, si la oricare dintre bunurile pe care oamenii si le disputa de obicei, rezervandu-si pentru sine doar nobletea morala. El va prefera bucuria intensa a unei clipe in locul unei durabile dar palide satisfactii, un singur an trait in frumusete decat multi ani de viata mediocra, o singura fapta nobila si mare decat multe si insignifiante. Asa se intampla, fara indoiala, cu cei ce-si sacrifica viata: ei aleg astfel pentru sine ceva de o inalta frumusete morala. Si averea si-o sacrifica oamenii virtuosi, pentru ca prin asta prietenii lor sa aiba mai mult: prietenul va dobandi bogatie, iar el noblete morala, si astfel partea pe care si-o rezerva siesi reprezinta bunul cel mai inalt. La fel va proceda omul virtuos si in privinta onorurilor si magistraturilor: va renunta la toate in favoarea prietenului sau, acest lucru fiind pentru el mai nobil si mai laudabil. Deci pe buna dreptate un astfel de om este considerat un om de virtute, pentru ca tuturor bunurilor el le prefera frumosul moral. Se intampla uneori ca el sa cedeze prietenului chiar si ocazia de a actiona, pentru ca a da unui prieten posibilitatea de a indeplini un act nobil este inca si mai frumos decat a-l indeplini tu insuti.

Dupa cum se vede, in tot ce e demn de lauda, omul virtuos isi rezerva pentru sine partea cea mai mare de noblete morala. Acesta este sensul in care, dupa cum spuneam, trebuie sa te iubesti pe tine insuti, si nu in sensul in care o fac cei mai multi.