[textul e aici; gata, am ajuns “la zi”]

Problema lui Aristotel e acum asta. Un om ii face un bine altui om. Cel caruia i s-a facut binele nu tine prea tare la cel care i-a facut binele. Sau, in orice caz, tine mai putin decat cat tine la el (sau la ea) persoana care i-a facut un bine.

Ok, n-am reusit sa spun bine. Mai incerc. Sunt doi oameni. Unul ii face altuia un bine. Sa zicem ca primul om se duce si ii cumpara niste medicamente unui vecin, din banii lui. Vecinul se bucura de medicamente, dar daca il intrebi cat de mult tine la omul care i le-a cumparat, pe o scala de la 1 la 10, o sa puna 7, sa zicem. Iar omul care i-a cumparat medicamentele o sa puna 8. In orice caz, indiferent cat ar pune, ala care a cumparat medicamentele o sa puna mai mult decat ala care le-a primit.

Is that a fact? Habarnam. Poate asa era pe vremea lui Aristotel. Cum poti determina cat de mult tine un om la altul? Cum poti compara chestiile astea? Nu stiu.

Anyways, sa zicem ca ar fi asa. Aristotel spune ca lucrul asta pare anormal si ca e nevoie de o explicatie. O explicatie psihologica, nu?

Adica, lucrurile pe care le spune Aristotel dupa aceea, cu binefacatorul care isi iubeste opera si iubirea care seamana cu un “act creator” ar trebui sa poata fi verificate intr-un fel sau altul, nu?

Sau cum?

Si pana la urma, ce legatura are tot capitolul asta cu discutia despre prietenie? Chiar n-am inteles.

In rest, nu mi-a atras nimic atentia.