[ultimele paragrafe din capitolul asta mi s-au parut supertari! 🙂 ]

IV

Sentimentele amicale pe care le nutrim fata de semenii nostri, si care servesc la definirea prieteniei, par sa derive din cele pe care le nutrim fata de noi insine. Prieten este, dupa unele opinii, cel care doreste si face prietenului sau binele (sau ceea ce i se pare ca e bine) pentru prietenul insusi si, de asemenea, cel ce doreste prietenului, din iubire pentru acesta, sa sa existe si sa aiba parte de viata (sentiment pe care-l resimt mamele pentru copiii lor si prietenii cand sunt certati). Altii definesc prietenii ca pe cei ce-si petrec viata impreuna, avand aceleasi gusturi, impartasind aceleasi necazuri si bucurii (sentiment care, de asemenea, se intalneste mai ales la mame). Dupa unul sau altul dintre aceste sentimente definesc ei si prietenia.

Dar toate sentimentele mentionate mai sus le resimte omul virtuos fata de sine (ca de altfel si ceilalti oameni, in masura in care care ei insisi se cred virtuosi; caci virtutea si omul virtuos par sa reprezinte, dupa cum am spus, masura tuturor lucrurilor). Omul virtuos ramane totdeauna in acord cu sine si el aspira cu intregul sau suflet spre aceleasi lucruri. El isi doreste siesi binele, sau ceea ce ii apare astfel, si il infaptuieste (caci sta in firea omului virtuos sa depuna eforturi in vederea binelui), facand asta pentru sine insusi (adica pentru partea intelectiva a sufletului sau, parte in care trebuie sa recunoastem fiinta insasi a fiecaruia dintre noi). El isi mai doreste siesi (adica mai ales partii din el prin care gandeste) sa traiasca si sa-si pastreze vigoarea. Caci faptul in sine de a exista reprezinta pentru omul virtuos un bine. (Dar binele si-l doreste fiecare pentru sine si nimeni, daca pentru asta ar trebui sa devina un altul, nu ar dori ca in aceasta noua ipostaza sa aiba totul – caci divinitatea poseda deja tot binele existent – ci numai ramanand ceea ce este. Or, trebuie s-o admitem, fiinta insasi a fiecaruia dintre noi este intelectul sau, oricum, mai presus de orice intelectul.)

Omul virtuos doreste, de asemenea, sa-si petreaca viata in intimitate cu sine, gasind in asta delectare; caci amintirea faptelor sale trecute il incanta, iar sperantele legate de viitoare fapte sunt cele ale unui om de bine si asemenea lucruri sunt placute. In sfarsit, gandirea sa abunda in subiecte de contemplare.

Si suferintele sau bucuriile si le traieste mai ales in intimitatea propriei fiinte, caci totdeauna aceleasi lucruri sunt pentru el dureroase sau placute si nu o data unele, altadata altele; el este, ca sa spunem asa, un om ce nu cunoaste regretul.

Si astfel, faptul ca omul virtuos resimte fata de sine toate aceste sentimente, iar fata de prietenul sau simte acelasi lucru ca si fata de sine (caci prietenul este un al doilea eu), face ca si prietenia sa treaca drept unul sau altul dintre sentimentele in cauza, iar prietenii sa fie priviti ca aceia la care le intalnim. Intrebarea daca este posibil sau nu sa ai fata de tine insuti sentimente de prietenie s-o lasam la o parte pentru moment. Se va admite totusi ca ele pot exista in masura in care in om exista doua sau mai multe parti si in virtutea faptului ca nivelul cel mai inalt al prieteniei seamana cu ceea ce simtim fata de noi insine.

Dar, dupa toate aparentele, sentimentele despre care am vorbit mai sus pot fi intalnite la majoritatea oamenilor, chiar si la cei viciosi. Nu s-ar putea spune atunci ca, in masura in care se impaca cu sine si se cred oameni virtuosi, ei le impartasesc cu adevarat? Si asta pentru ca, cel putin la oamenii cu totul dominati de viciu si la raufacatori, asemenea sentimente nu exista nici macar in aparenta. Si totusi, poate ca in in realitate ele sunt absente nu numai la acestia din urma, ci si la orice om vicios; caci astfel de oameni se afla intr-un permanent dezacord cu sine, dorinta impingandu-i intr-o directie, vointa in alta, ca in cazul nestapanitilor, ce aleg, in locul lucrurilor pe care ei insisi le considera bune, placeri vatamatoare. Altii, dimpotriva, din lasitate sau din lene, se abtin sa faca ceea ce ei insisi cred ca e mai bine pentru ei. In sfarsit, sunt unii care, dupa ce au comis o multime de acte abominabile, facandu-se odiosi prin ticalosia lor, fug de viata si sfarsesc prin a se sinucide.

Oamenii viciosi cauta si ei sa-si petreaca timpul in societatea altora, dar fug de ei insisi; caci, singuri cu sine, le revine in memorie multimea faptelor rele pe care le-au savarsit, iar pentru viitor au perspectiva altora la fel, pe cand societatea altcuiva ii face sa le uite.

Neavand in ei nimci demn de iubit, asemenea oameni nu simt fata de sine nici un sentiment de prietenie. Ei nu sunt deci capabili nici sa imparta cu sine bucuriile sau necazurile, pentru ca in sufletul lor domneste dezbinarea: o parte, cea rea, sufera cand ei se abtin de la anumite acte, cealalta se bucura; si una ii trage intr-o directie, cealalta in alta, ca si cand i-ar sfasia. Si, cum nu este posibil sa resimti concomitent placerea si neplacerea, nu le trebuie decat o clipa ca sa se supere de placerea resimtita si sa doreasca sa nu fi existat acea placere pentru ei; caci pe oamenii viciosi ii coplesesc regretele.

Se vede clar, deci, ca omul vicios nu resimte nici macar fata de sine sentimente de prietenie, pentru ca nu exista in el nimic demn de a fi iubit. Si cum o asemenea stare este cu totul deplorabila, concluzia nu poate fi alta decat ca omul trebuie sa evite din rasputeri viciul si sa se straduiasca sa atinga virtutea. Numai astfel poti fi animat de sentimente amicale fata de tine insuti si poti deveni, in acelasi timp, si prietenul altcuiva.