[capitolul asta trebuia sa apara de ieri, sorry]

XIII

Pentru ca, asa cum am spus la inceput, exista trei forme de prietenie si, in cadrul fiecareia dintre ele raporturile dintre prieteni implica fie egalitatea, fie superioritatea unuia dintre ei (caci pot deveni prieteni si oameni egali in virtute, lucru valabil si pentru prieteniile intemeiate pe placere sau interes, unde prietenii pot fi egali sau diferiti in ce priveste avantajele corespunzatoare), trebuie ca cei aflati pe plan de egalitate sa respecte egalitatea in ce priveste sentimentele reciproce si sub toate celelalte aspecte, iar in prieteniile dintre inegali sa li se ofere celor ce sunt superiori un avantaj proportional cu superioritatea lor.

Natural, nemultumirile si reprosurile se ivesc exclusiv sau cel mai adesea in prietenia bazata pe interes. Cei a caror prietenie se intemeiaza pe virtute sunt animati de zelul de a-si face reciproc binele (acest lucru fiind propriu virtutii si prieteniei); or, o astfel de emulatie nu poate da nastere nici la reprosuri, nici la certuri (caci nimeni nu se poate supara pe cel care-l iubeste si-i face binele, ci, daca are delicatete sufleteasca, se revanseaza facand la randul sau binele; iar cel care-l depaseste pe celalalt prin binele pe care i-l aduce, obtinand astfel ce si dorea, nu ar putea aduce reprosuri prietenului sau, pentru ca fiecare dintre ei aspira spre bine).

Nici in prieteniile intemeiate pe placere asemenea incidente nu au loc (pentru ca amandoi prietenii ating in acelasi timp placerea spre care aspira, daca se bucura sa-si petreaca timpul impreuna; si ar parea de-a dreptul ridicol cel ce i-ar reprosa prietenului ca nu-i face placere prezenta lui, din moment ce nimic nu-l obliga sa-si petreaca timpul impreuna cu el).

Expusa neintelegerilor este insa prietenia bazata pe interes; scopul relatiilor dintre ei fiind interesul, prietenii de acest fel au pretentii din ce in ce mai mari, imaginandu-si vesnic ca au mai putin decat li se cuvine si plangandu-se ca nu obtin tot ce li se datoreaza dupa merit; la randul lor, cei ce le fac binele se afla in incapacitatea de a face fata unor cerinte atat de mari din partea beneficiarilor lor.

Dupa cum exista doua specii de drept – dreptul nescris si dreptul legal – se pare ca si prieteniile bazate pe interes pot fi de doua feluri, si anume una morala, alta legala. Iar neintelegerile apar cel mai adesea cand incheierea unui acord si executarea lui nu se fac in sensul aceluiasi tip de prietenie. Prietenia legala este cea care se bazeaza pe clauze fixe, o forma a ei fiind pur mercantila (cea in care schimbul se face pe loc), alta comportand mai multa larghete in privinta termenului de plata, dar pastrandu-si caracterul contractual, prin obligatia de a da un anume lucru in schimbul altuia. In aceasta din urma, obligatia este clara si incontestabila, dar contine un element amical, prin ragazul acordat; de aceea, la unele popoare acest gen de intelegere nu face obiectul unor actiuni judiciare, considerandu-se ca cei ce incheie contracte pe incredere trebuie sa-si asume riscurile.

In ce priveste prietenia interesata de tip moral, ea nu se bazeaza pe clauze determinate, ci, fie ca este vorba de un dar, fie de orice altceva, se trateaza in mod amical; numai ca cel ce ofera se considera indreptatit sa primeasca in schimb tot atat sau mai mult, ca si cand nu ar fi vorba de un dar, ci de un imprumut. Dar pentru ca executarea contractului nu se face in spiritul aceleiasi prietenii in care s-a incheiat, se ivesc neintelegeri.

Aceasta se intampla pentru ca, desi toti oamenii sau aproape toti aspira spre frumos, ei prefera totusi ceea ce este util. Si, daca este frumos sa faci binele fara sa astepti recompensa, util este sa-l primesti. Cine are posibilitatea trebuie deci sa dea in schimb echivalentul a ceea ce a primit, si sa faca asta de la sine; caci nu trebuie sa tratezi pe cineva ca prieten impotriva vointei sale. Asadar, ca si cand la inceput s-ar fi inselat primind servicii de la cine nu trebuia (caci nu le primea de la un prieten, nici de la cineva care ar fi facut acest lucru de dragul de a o face), trebuie sa se achite de obligatie ca si cand serviciile i-ar fi fost acordate pe baza unor clauze stabilite. Daca problema s-ar fi pus de la inceput, s-ar fi angajat desigur sa se achite de obligatie in masura posibila (in caz de imposibilitate, insa, nici cel care da nu ar putea-o pretinde). Asadar, cine are posibilitatea, trebuie sa se revanseze dand echivalentul a ceea ce a primit. Dar, inca de la inceput, trebuie examinat cu atentie de la cine si in ce conditii se primesc serviciile, ca sa se stie daca ele pot fi acceptate sau nu.

Se pune insa intrebarea daca valoarea serviciului adus trebuie apreciata in functie de avantajul celui ce beneficiaza de el, si daca proportional cu acest avantaj trebuie stabilita recompensa, sau dupa importanta sa pentru cel care-l aduce. Caci, pe de o parte, beneficiarii pretind ca ceea ce au primit de la binefacatorii lor este de mica insemnatate pentru acestia din urma si ca le-ar fi fost usor sa primeasca acelasi lucru si de la altii, minimalizand astfel valoarea serviciului primit; pe de alta parte, autorii serviciilor sustin, dimpotriva, ca serviciile aduse de ei sunt cele mai mari pe care le puteau aduce, ca cei in cauza nu le-ar fi putut primi de la nimeni altcineva, ca pe deasupra erau aduse in imprejurari critice sau de stringenta necesitate.

Dar, fiind vorba de prietenia bazata pe interes, masura nu o constituie oare avantajul beneficiarului? Caci beneficiarul este cel care cere, iar celalalt ii vine in ajutor cu gandul ca va primi in schimb echivalentul a ceea ce da; astfel, valoarea ajutorului dat trebuie luata in functie de avantajul celui ce-l primeste si deci acesta din urma trebuie sa-i inapoieze celuilalt atat cat a primit sau chiar mai mult, pentru ca asa e mai frumos.

In prieteniile bazate pe virtute, neintelegerile sunt inexistente, iar drept masura serveste alegerea deliberata a celui ce face binele; caci, in materie de virtute si moralitate, factorul decisiv este alegerea deliberata.