[m-am gandit ca e mai simplu sa scriu un singur comentariu pentru posturile din ultimele doua saptamani (79 si 80), mai ales ca lucrurile de acolo sunt legate intre ele]

La inceput mi s-a parut ciudat ca Aristotel asociaza prietenia si dreptatea. De fapt, el pare sa spuna chiar ca domeniul dreptatii e domeniul prieteniei. Daca un om nu mi-e prieten, nu mai conteaza cum ma port cu el? Pot sa fac orice, fiindca n-am cum sa-l nedreptatesc? Nu-i pot nedreptati decat pe prieteni?

Am vazut, din justificarea lui pentru ideea asta, ca acum ia “prietenie” intr-un sens foarte larg – toti oamenii care formeaza o comunitate de un anumit gen sunt prieteni, in sensul asta. Dar pana unde merge, totusi, chestia asta?

Nu pot fi prieten cu toti oamenii. Cu toate astea, dreptatea si nedreptatea privesc relatiile dintre mine si orice alt om. Sau nu?

Sa zicem ca imi raman niste bani si vreau sa-i dau unor oameni saraci. Ce inseamna sa-i impart drept? Sa le dau aceeasi suma tuturor oamenilor saraci de pe Pamant? Si de ce sa nu pun o parte in banca, sa beneficieze de aceeasi suma si toti oamenii saraci din viitor? Daca nu ii impart si cu ei, nu-i nedreptatesc?

Cred ca ideea asta de raportare perfect egala la toti oamenii e o idee crestina. Platon si Aristotel nu gandeau in felul asta (vezi, de pilda, ce spun ei despre sclavie – intre atenieni si barbari nu exista prietenie, asa ca nu se pune problema daca ne purtam nedrept cu barbarii; e ok sa-i facem sclavi).

O alta idee din capitolul IX e aceea ca gravitatea actelor nedrepte creste daca astea sunt facute fata de prieteni mai apropiati. Cred ca am mai intalnit asta si inainte, dar tot nu pot accepta ideea asta. Nu cred ca gravitatea creste datorita relatiei de prietenie.

E drept, anumite fapte sunt si in zilele noastre pedepsite mai aspru daca sunt facute fata de o persoana apropiata (violul, de pilda), dar gravitatea nu creste datorita “prieteniei” dintre agresor si victima, ci fiindca agresorul, in anumite cazuri avea o serie de obligatii fata de victima (sa o ocroteasca s.a.m.d.), iar faptul ca nu-si indeplineste aceste obligatii e o nedreptate suplimentara, ca sa zic asa, fata de agresiunea propriu-zisa.

In fine, in ultima parte a capitolului IX Aristotel pare sa dea un soi de justificare pentru analogia din urmatoarele capitole – cea intre formule de guvernare si tipurile de relatii de familie (Vorba lui Rica Venturiano: “familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare”).

N-am inteles prea bine in ce consta justificarea, iar in lipsa ei nu vad in ceea ce urmeaza decat o simpla analogie:

Oricum, am cateva probleme cu analogia lui Aristotel. In primul rand, de ce spune ca democratia e o forma denaturata de guvernare? In timocratie, din cate am inteles, doar cei care sunt proprietari au dreptul sa participe la deciziile cetatii (cam asa stateau lucrurile in Atena, pe vremea lui Aristotel). Simplificand lucrurile, intr-o timocratie chiriasii nu voteaza (si nici tinerii care au peste 18 ani dar locuiesc cu parintii s.a.m.d.), in timp ce in democratie toata lumea are drept de vot. De ce e rau, pentru Aristotel, sa aiba toata lumea drept de vot?

Mi s-a mai parut ciudat faptul ca pare sa considere ca sotul are intotdeauna mai multe merite decat sotia si ceea ce spune despre sclavi, dar poate lucrurile astea tin de perioada in care traia, asa ca n-o sa-mi bat capul prea mult cu ele.