[Da, s-a terminat vacanta. 🙂 Episoadele trecute sunt aici.]

IX

Dupa cum am remarcat la inceput, se pare ca prietenia si dreptatea se raporteaza la aceleasi obiecte si intereseaza aceleasi persoane. Caci oriunde exista o comunitate de interese exista, se pare, si o forma de dreptate, dar si una de prietenie; astfel, oamenii ii numesc prieteni pe tovarasii lor de navigatie, pe camarazii de arme si pe toti cei de care sunt legati prin alte tipuri de comunitate.

Gradul de prietenie, ca si cel de dreptate, sunt determinate, in asemenea cazuri, de extensiunea comunitatii de interese. Proverbul care spune ca “intre prieteni totul e comun” are dreptate, pentru ca prietenia se sprijina pe comunitatea bunurilor. Dar daca fratii, ca si camarazii, au totul in comun, in alte cazuri comunitatea se limiteaza la anumite lucruri, uneori fiind mai extinsa, alteori mai restransa. Caci si prietenia presupune un plus sau un minus, dupa caz.

Se deosebesc aici si raporturile de drept: cele dintre parinti si copii nu su8nt aceleasi cu cele dintre frati, nici cele dintre camarazi cu cele dintre concetateni, lucru valabil si pentru celelalte forme de prietenie. Diferite sunt deci si actele de nedreptate comise fata de fiecare dintre acestia si gravitatea lor este cu atat mai mare cu cat prietenii fata de care sunt comise sunt mai apropiati; de pilda, este mai condamnabil sa-ti deposedezi de bunuri un camarad decat un concetatean, sa nu ajuti un frate decat sa nu ajuti un strain, sa-ti lovesti tatal decat sa lovesti o persoana oarecare. E natural deci ca, odata cu prietenia, sa sporeasca si spiritul de dreptate, pentru ca ele rezida in aceleasi persoane si extinderea lor este egala.

Dar toate comunitatile au aspectul unor parti ale comunitatii politice. Caci oamenii se asociaza, de pilda cand navigheaza impreuna, in vederea unui interes comun si pentru a-si procura cele necesare vietii; iar comunitatea politica este privita si ea ca fiind constituita la origini si continuand sa dureze in vederea interesului comun. Acesta este si scopul urmarit de legislatori, dupa care drept este ceea ce serveste intereselor comunitatii. Celelalte comunitati, insa, urmaresc un interes particular. De pilda, pentru navigatori, navigatia are ca scop obtinerea de bunuri materiale sau alte avantaje asemanatoare; camarazii de arme urmaresc sa castige in razboi bogatii, victorii sau cetati. Acelasi lucru se poate spune si in privinta membrilor unui trib sau ai unei deme. (Se crede ca unele comunitati au ca scop agrementul, de exemplu cele ale membrilor unei confrerii sau asociatiile de banchet, constituite in vederea oferirii de sacrificii si a relatiilor de societate. Dar toate aceste comunitati par sa fie subordonate comunitatii politice: caci comunitatea politica nu urmareste interesul de moment, ci pe cel care se extinde asupra vietii intregi. [partea din paranteza reprezinta o interpolare tarzie in textul lui Aristotel]) Cei care aduc sacrificii, intrunindu-se in acest scop, aduc astfel zeilor onoruri si in acelasi timp isi ofera lor insisi recreari placute. Caci, dupa cum se vede, stravechile sacrificii si intruniri aveau loc dupa recoltele de fructe, ca ofrande de primitii [“primitiile” erau primele fructe culese la strangerea recoltei], pentru ca aceea era perioada din an in care oamenii se puteau bucura de mai mult ragaz.

Este evident, prin urmare, ca toate comunitatile sunt parti ale comunitatii politice si ca fiecarui fel de comunitate ii corespunde un anumit fel de prietenie.

X

Exista trei forme de guvernamant si tot atatea forme de denaturare, adica de corupere a acestora. Ele sunt regalitatea, aristocratia si, in al treilea rand, cea intemeiata pe cens, pentru care, evident, mai propriu ar fi termenul de timocratie, dar pe care majoritatea oamenilor obisnuiesc s-o numeasca regim constitutional. Cea mai buna dintre ele este regalitatea, iar cea mai rea timocratia. Denaturarea regalitatii este tirania. Ambele sunt monarhii, dar deosebirea dintre ele este extrem de mare: tiranul isi urmareste doar propriul interes, regele pe cel al supusilor sai. Dar nu poate fi cu adevarat rege decat cel ce se bucura de o independenta totala, detinand asupra tuturor superioritatea in privinta tuturor bunurilor. Un astfel de rege, neavand nevoie de nimic in plus fata de ceea ce are, nu-si va urmari interesele personale, ci pe acelea ale supusilor sai; altfel n-ar fi decat un rege tras la sorti. Tirania este contrariul regalitatii, pentru ca tiranul isi urmareste doar binele personal. Iar faptul ca este forma constitutionala cea mai rea apare cu toata evidenta, caci totdeauna contrariul a ceea ce este mai bun e lucrul cel mai rau.

Regalitatea degenereaza deci in tiranie; caci tirania este o corupere a monarhiei si, in consecinta, regele rau devine un tiran. Aristocratia, la randul ei, degenereaza in oligarhie, cand cei ce guverneaza sunt oameni viciosi; ei distribuie bunurile cetatii fara sa ia in consideratie meritul, rezervandu-le pentru sine pe toate sau pe cele mai multe, incredintand totdeauna acelorasi persoane magistraturile, principala lor preocupare fiind imbogatirea. In astfel de situatii, guvernarea se afla in mana catorva oameni corupti, in loc sa apartina celor mai valorosi. Timocratia deviaza in democratie; aceste doua forme de guvernamant sunt apropiate, timocratia dorindu-se si ea un regim al celor multi si toti cei ce poseda un cens fiind egali. Dintre formele de guvernamant corupte, democratia este cel mai putin rea, pentru ca reprezinta doar o usoara deviere de la regimul constitutional. Acesta este modul in care formele de guvernamant deviaza cel mai frecvent (caci in acest fel distanta de la una la alta este mai mica si mai usor de trecut).

Forme analoge si, ca sa spunem asa, paradigme ale acestor forme de guvernamant, putem gasi si in comunitatile domestice. Comunitatea existenta intre tata si fiii sai este, in fond, de tipul regalitatii (tatal asumandu-si grija de copii). De aceea si Homer il desemneaza pe Zeus cu apelativul de tata; caci regalitatea vrea sa fie o guvernare paterna. La persi, insa, autoritatea paterna este tiranica (ei isi trateaza copiii ca pe sclavi). De tip tiranic este si comunitatea dintre stapan si sclavi (aici fiind urmarit doar interesul stapanului). Dar daca aceasta din urma este justificata, cea de tip persan este o eroare; caci fata de persoane diferite autoritatea trebuie sa fie diferita.

Comunitatea dintre sot si sotie este evident de tip aristocratic (pentru ca sotul isi exercita autoritatea in virtutea meritului sau si o face doar in chestiunile ce tin de indatoririle unui barbat, pe cand in cele ce tin de competenta unei femei, ii cedeaza sotiei autoritatea). Cand insa sotul isi extinde autoritatea asupra tuturor lucrurilor, comunitatea conjugala se transforma in oligarhie (caci face asta depasindu-si atributiile si nu in virtutea superioritatii sale). Uneori, e drept, femeile sunt cele ce detin autoritatea, si anume cand au calitatea de mostenitoare; dar in asemenea cazuri autoritatea nu se bazeaza pe merit, ci decurge din bogatie si putere, la fel ca in regimurile oligarhice.

Comunitatea dintre frati este asemanatoare timocratiei (caci sunt egali intre ei, cu exceptia diferentei de varsta; de aceea, daca diferenta de varsta este pra mare, prietenia dintre ei nu mai este fraterna).

Democratia se intalneste mai ales in casele fara stapan (acolo toti aflandu-se pe picior de egalitate) si in cele in care capul familiei este slab si fiecare e liber sa faca ce vrea.