Nu e nevoie sa votam, fiindca am avut o singura contributie, primita de la JeAnne Dark. Povestea se petrece in lumea din YuYu Hakusho si o puteti citi mai jos.

Prezentare personaje

(JAGANSHI) HIEI
Demon de foc (Imiko).
Vârsta sa este necunoscută, însă după toate probabilităţile este adolescent.
E brunet, cu câteva şuviţe albe, aranjate în formă de stea, scund de înălţime şi cu ochii roşu închis (înălţimea şi culoarea ochilor sunt singurele trăsături comune cu sora sa).
Fiul unei Koorime (apariţie a gheţii) pe nume Hina şi al unui Imiko (apariţie a focului). Are o soră geamănă, Yukina (Yukina = „snow plant”).
Cel mai bun prieten al său este Kurama.
Este cel mai ascuns şi mai retras dintre cei patru eroi. Deşi pare dur şi egoist, în realitate lucrurile nu stau chiar aşa. E mereu pe aproape să dea o mână de ajutor, chiar dacă o face sub diverse alte pretexte.
Nu are iubită, dar are o mare afecţiune pentru fosta sclavă Mukuro, ajunsă unul dintre cei trei regi ai Lumii Demonilor.
Deţine dispozitivul Jagan (Ochiul Malefic), motiv pentru care a primit supranumele Jaganshi. Cea mai bună tehnică a sa este Jaou Ensatsu Kokuryuuha (Flacăra Distrugătoare a Dragonului Negru, atac al Lumii Demonilor). Alte atacuri: Jaou Ensatsu Ken (Sabia Flăcării Distrugătoare, atac de bază din care derivă Kokuryuuha) şi Jaou Ensatsu Rengoku Shou (Flacăra Distrugătoare a Purgatoriului, atac adaptat pentru Lumea Umană, derivat tot din Ensatsu Ken şi care necesită mai puţină energie decât Kokuryuuha). Este foarte rapid şi are o tehnică excelentă a sabiei, putând tăia în bucăţi într-o fracţiune de secundă un adversar surprins pe picior greşit.
Numele său se traduce prin „flying shadow”.

YOUKO KURAMA (MINAMINO SHUICHI)
Vulpe demonică (Kitsune) cu talent în furturi. Minamino Shuichi este numele său de om.
Ca youkai, are peste 1000 de ani. Ca om, 15, şi 19 la sfârşitul serialului, fiind cu un an mai mare decât Yusuke şi Kuwabara.
Are părul roşu, lung şi ochii verzi. Când îşi ia înfăţişarea lui Youko Kurama (ceea ce se întâmplă atunci când adversarul este prea puternic), părul său devine argintiu, ochii galbeni şi îi cresc urechi şi coadă.
Ca youkai, nu este ştiut a avea rude, dar ca om are o mamă (Shiori), un tată vitreg şi un frate (Shuichi), de asemenea vitreg.
Firea sa crudă se schimbă în momentul în care se reîntrupează în Minamino Shuichi. Nu va mai apărea cu caracterul lui Youko Kurama decât în timpul turneului de arte marţiale negre. Este foarte inteligent şi săritor, şi nu îşi omoară inamicii decât dacă trebuie neapărat.
Nu are iubită.
Ţine seminţe de plante la ceafă, pe care le foloseşte în atacuri. Atacul său cel mai puternic este Rozu Uipu (Biciul de Trandafiri), care sfâşie inamicul în bucăţi. Alte atacuri sunt Fuuka Enbunjin (Vântul Ciclic), Juriyou Youzanken (Biciul de Trandafiri transformat în sabie) şi Janen Jiu, care provoacă halucinaţii şi suge vlaga inamicului până îl ucide.
Numele său de youkai se traduce prin „bewitching and alone” (Youko). Numele de om se traduce „south field” (Minamino), „excellence first” (Shuichi).

URAMESHI YUSUKE
Deşi se crede la început că este om, pe parcurs descoperim că are sânge de Mazoku.
Are 14 ani la începutul serialului şi 18 la sfârşit.
E brunet, tuns scurt şi are ochii căprui.
Mama sa din Lumea Umană se numeşte Atsuko. Tatăl său din Lumea Demonilor este Raizen, şi e unul dintre cei trei regi.
Fire comodă, neserioasă, îşi dezvoltă puterea spirituală pe măsură ce primeşte misiuni din ce în ce mai dificile ca detectiv. Totuşi, chiar şi după ce află că este Mazoku, rămâne în mare parte acelaşi puşti zăpăcit. Are un talent deosebit de a ieşi din toate situaţiile cu bine, indiferent cât de grele ar fi acestea.
Iubita sa este prietena din copilărie, Yukimura Keiko (Yukimura = „snow village”; Keiko = „firefly child”).
Atacurile sale sunt Reigan (Arma Spirituală), Shoutogan (Puşca) şi Reikoudan. De menţionat că îi cresc puterile atunci când cineva iubit de el este în pericol.
Numele său se traduce „seashore meal” (Urameshi), „ghost helper” (Yusuke).

KUWABARA KAZUMA
Om.
E de o vârstă cu Yusuke, fiind-i chiar coleg de şcoală.
E roşcat şi înalt.
Are o soră pe nume Shizuru (Shizuru = „quiet flow”), care este şi ea înzestrată cu putere spirituală destul de mare.
Este un mare încurcă-lume, şi stârneşte de multe ori hazul prin ciondănelile cu Hiei, mai ales că Imiko iese câştigător de cele mai multe ori. Totuşi, e mereu gata să ajute, şi, chiar dacă în aparenţă are rol de clovn, se face util în multe situaţii.
E îndrăgostit de Yukina, sora lui Hiei (fără a şti, desigur, de relaţia de rudenie dintre cei doi).
Atacul său este Reiken (Sabia Spirituală); în plus, are puterea de a trece printre dimensiuni, cu ajutorul Jigen Tou.
Numele său înseamnă „mulberry field” (Kuwabara), „peace and truth” (Kazuma).

AKINO AME
Demon umbră, din unul dintre Universurile Paralele.
Vârsta ei este necunoscută.
Este brunetă, cu ochii verzi.
Părinţii ei au murit în timpul Marii Terori, iar bunicul ei a fost primul păstrător al Cheii Trecerii. După moartea lui, acest rol i-a revenit lui Ame.
Urmărită fiind de cel ce îi ucisese bunicul, fata a fost silită să se refugieze în cadavrul unei fetiţe, şi a trăit trei ani în Lumea Umană împreună cu familia ei adoptivă. Firea ei este duală: pe de o parte foarte sarcastică şi conştientă de datoria ei, pe de altă parte o copilă speriată care nu ştie încotro să o ia.
Se va îndrăgosti de Kurama, demonul vulpe care o va ajuta să recapete părţile din Cheia Trecerii.
Atacurile ei sunt Crinul de Ceaţă şi Dansul Umbrelor. Umbrele sunt spiritele familiei ei adoptive din Lumea Umană, care a fost asasinată de un demon mercenar. De fiecare dată când îşi ucide un adversar cu ajutorul umbrelor, puterea ei demonică se măreşte. De asemenea, are abilitatea de a se strecura peste tot neobservată, transformându-şi trupul în umbră.
Numele ei înseamnă „autumn rain”.

YAMANO HANA
Demon de foc, vine din acelaşi Univers ca şi Ame.
Vârsta ei este necunoscută.
Are părul purpuriu deschis, cu şuviţe purpuriu închis, şi ochii negri. Pe frunte are un semn ca o coroniţă, pe care şi-l maschează.
Este prinţesa Lumii Demonilor. Mama sa, regina Suzuna, a fost ucisă de acelaşi youkai care l-a ucis şi pe bunicul lui Ame, şi care apoi s-a încoronat rege. Hanei i s-a şters memoria şi a fost folosită drept asasin de către noul rege. Ulterior, ea îşi va recăpăta memoria cu ajutorul transferului de energie făcut de Ame.
În contrast cu Ame, pare mult prea copilăroasă, însă este o luptătoare bună, şi este decisă să răzbune moartea mamei sale.
Va simţi o oarecare înclinare către Hiei, cu care va avea o relaţie gen şoarece-pisică; nu va trece însă mai departe, din cauză că este conştientă de Mukuro şi de imposibilitatea dezvoltării unei relaţii între două persoane aparţinând unor Universuri diferite.
Atacurile ei sunt Souryuuha şi Petala Purpurie, cu ajutorul căruia sugrumă inamicii instantaneu. O altă aptitudine de-a ei este capacitatea de a citi gândurile, căpătată în urma transferului de energie.
Numele ei se traduce „mountain flower”.

Yu Yu Hakusho – Universuri Paralele
(indie story)

1. Două apariţii ciudate: Akino Ame şi Yamano Hana. Perspectiva unei noi aventuri
„Aş fi preferat ca Ame să vorbească cu individul ăsta; sunt sigură că s-ar fi înţeles mai bine cu el decât mine”, se gândi Hana, uitându-se precaută prin frunzişul verde al copacului. „De fapt, aş fi preferat să nu fie nevoie să vin în Universul ăsta niciodată… Dar se vede că niciodată nu îţi ies lucrurile aşa cum îţi doreşti.”
Oftă şi privi din nou spre creanga aflată la vreo trei-patru metri dedesubtul ei, creangă pe care dormea un tânăr îmbrăcat într-o mantie neagră. Prea puţine fiinţe îl puteau lua pe Imiko Jaganshi Hiei prin surprindere, şi Hana ştia sigur că ea nu se număra printre ele, dar nu strica să facă totuşi o încercare. Alte idei chiar nu avea, cel puţin pe moment. Iar să se ducă pur şi simplu la el i se părea prea banal.
„Să vedem…” Aprecie din ochi distanţa ce o despărţea de Hiei şi răsuflă uşor, flexându-şi degetele lungi. Avea să fie floare la ureche să sară până acolo. Mai greu era ceea ce avea să urmeze după.
Încordându-şi muşchii, sări, însă tot fu prea înceată.
Înainte chiar să atingă ea creanga, Hiei zvâcni iute în picioare şi scoase katana din teacă. Fata nu mai avu timp să spună sau să facă nimic – în două secunde, lama sabiei lui Hiei era îndreptată spre gâtul ei.
– Ce doreşti? întrebă el relaxat, cercetând-o din priviri fără să pară că o face. Văzu o fată cu un costum negru cu aplicaţii albe, mulat pe corpul zvelt, cu părul lung până deasupra umerilor, purpuriu deschis, cu şuviţe purpuriu închis, în ai cărei ochi mari şi copilăroşi nu se citea deloc teama. Părea că s-ar fi pregătit intens tocmai pentru momente de genul acela. Şi, parcă pentru a-i întări impresia, fata vorbi chiar atunci:
– Eram sigură că eşti greu de abordat. Crezi că putem discuta civilizat?
– Hm! făcu el dispreţuitor. Mi se pare că modul tău de abordare e un pic cam straniu…
Observând asta, împunse uşor cu sabia în pielea gâtului ei, însă fata nici măcar nu se clinti.
– De fapt, nu voiam să te atac, mărturisi ea. Poate că ai să râzi, dar… Am nevoie de ajutorul tău.
– Yare, yare! şi ce te face să crezi că ai să îl obţii?! se miră sincer stafia.
– E mult de vorbit, dar cred că te-ar interesa să afli pentru moment că nu ai fost unicul contactat! Amicul tău Kurama e de asemenea pe lista noastră…
– Începi să mă enervezi, rosti Hiei printre dinţi. Nu care cumva ai chef să mori repede?
Ea zâmbi şi sări iute în spate, scăpând de sub ameninţarea sabiei şi îndreptând două degete către Hiei.
– Ştiu prea bine că Kokuryuuha al tău e puternic, îl avertiză, dar nici eu nu sunt tocmai neajutorată! Spre deosebire de tine, eu controlez Souryuuha, şi pot să spun că nu o fac deloc rău!
El dădu ochii peste cap şi vârî sabia în teacă cu un gest plictisit, gândindu-se: „Ce lăudăroasă… Oare Kuwabara să mai aibă rude şi să nu ştiu eu?”
Fata zâmbi.
– N-am nimic de-a face cu Kuwabara Kazuma, îi spuse, făcându-l să tresară uşor şi să o privească oarecum uimit. În schimb, am auzul foarte fin…
– Observ. Dar trebuie să te avertizez, dacă nu ştiai, că nu îmi plac deloc secretele. Aşa că, dacă nu îmi spui acum cine eşti şi ce vrei de la mine şi de la Kurama, s-ar putea să nu îţi fie prea moale… şi, spunând asta, Hiei miji puţin ochii, făcând-o pe Hana să simtă mici sloiuri de gheaţă prin vene.
În vremea asta, deghizată într-o şcolăriţă oarecare, Ame îl urmărea neobosită pe băiatul cu părul roşu şi lung, Minamino Shuichi, cunoscut de către unii drept Kurama. Se gândi că era norocoasă că Kurama nu luase autobuzul sau ceva asemănător şi că preferase să meargă pe jos până acasă. Din câte ştia ea, drumul pe care urma să o ia foarte curând Kurama era destul de liniştit, şi acolo i-ar fi putut apărea în faţă fără nicio problemă. Sau cel puţin aşa spera ea.
Kurama mergea destul de încet, şi, pentru a nu-i trezi vreo bănuială, fata o luă înaintea lui, legănându-şi şoldurile în mers exact ca o puştoaică de liceu, şi sperând că îşi juca suficient de bine rolul. Aparent, Kurama nu părea să fie îngrijorat de prezenţa ei, căci o luă la dreapta cu aceeaşi linişte de până atunci. Ame se opri pentru o clipă, ascultându-i zgomotul paşilor pe caldarâm, apoi se topi în umbra unui copac din apropiere, ştergându-şi conturul trupului, şi merse pe lângă drum, sub formă de umbră.
În cele din urmă, cu o dibăcie nemaipomenită, reuşi să se strecoare chiar în umbra lui Kurama, care se opri brusc.
– Cine e în spatele meu? întrebă.
Linişte, apoi râsul straniu al lui Ame, care se ivi din umbră şi recăpătă contur. Kurama se întoarse şi văzu o fată brunetă, cu părul lung, întunecat şi lucios, ochii verzi şi ironici, pleoapele negre cărbune, pielea uluitor de albă, înveşmântată într-o rochie scurtă, neagră. Purta genunchiere şi bocanci negri, şi îi aducea aminte, prin ţinută şi prin atitudinea sarcastică, de Hiei.
– Cine eşti? o întrebă calm.
– Să mă prezint, fireşte… Akino Ame. Iar tu, dacă nu am greşit eu cumva, trebuie să fii Minamino Shuichi… Youko Kurama!
La auzul numelui său adevărat, demonul tresări puternic, făcând-o să râdă iar.
– Deci să înţeleg că nu am greşit?!
– Ce vrei de la mine?
– Mă bucur că întrebi. Dar, momentan, nu îţi pot spune. Trebuie să fie aici şi Hiei, altfel vorbesc degeaba…
– Hiei? se miră Kurama, însă Ame nu-l lăsă să continue.
– Da, da, exact… Tu şi Hiei sunteţi cei de care avem nevoie, Kurama. Dar cred că deja am spus prea multe…

*

– Univers Paralel… Chestia asta îţi spune ceva, Hiei? întrebă fata, sărind din copac.
– Sincer să fiu, nu, recunoscu Hiei, urmând-o.
– Ei bine, chiar dacă nu pare de crezut, de acolo vin eu… Mă cheamă Yamano Hana şi sunt o stafie din Lumea Demonilor a Universului meu.
– Pare o scorneală, fu de părere stafia, încruntându-se la Hana. Nu am mai auzit niciodată de aşa ceva…
– Atunci cum de îţi explici faptul că nu îmi poţi simţi puterea demonică?
Hiei se încruntă şi trebui să admită că Hana avea dreptate; nu simţea niciun fel de pericol din partea ei, cu toate că îşi dădea seama că este youkai. Totuşi nu se putu stăpâni să nu o ironizeze:
– De unde ştiu că ai măcar putere demonică?
– Foarte amuzant, se strâmbă Hana. Păcat că nu îţi pot explica nimic acum. M-am înţeles cu Ame să vă explicăm ţie şi lui Kurama pe îndelete totul când ne vom întâlni…
– Mi se pare că iei de-a gata faptul că ne vom întâlni, spuse Hiei rece. Eu în locul tău nu aş fi atât de sigur. Mă plictiseşti, şi mă calci pe nervi! Mai rău decât o făcea Kuwabara, şi asta chiar că e o performanţă… şi spunând asta, Imiko se îndepărtă.
Hana privi cerul, şi se decise să scoată asul din mânecă. Alte posibilităţi oricum nu avea.
– Hiei, întotdeauna ţi-ai dorit să afli adevărul despre tatăl tău, nu e aşa?
Tânărul se opri brusc:
– Nani?
– Ce ai auzit…
– Ce naiba ştii tu despre tatăl meu? scrâşni Hiei către fată.
– Dacă doreşti să afli lucruri despre el, singurul mod în care o poţi face este să mergi cu mine şi cu Ame în Universul nostru… şi să ne ajuţi să îl învingem pe Anoku, duşmanul nostru. Ce spui?
Hiei o privi descumpănit câteva momente. Tăcerea fu spartă de către o voce ironică:
– Hana, ca de obicei, nu ţi-ai putut ţine gura şi i-ai spus tot lui Hiei, nu este aşa?!
Însoţită de Kurama, Ame apăru printre copaci, făcând-o pe prietena ei să se strâmbe:
– Ce sunt eu de vină, enervanto? Ar fi plecat, dacă nu-l lămuream…
– Lipsa ta de diplomaţie e binecunoscută, comentă Ame. Eu cum de am reuşit să îl aduc aici pe Kurama fără să îi spun nimic?
Cei doi prieteni schimbară o privire mai mult decât uluită, ceea ce le determină dintr-o dată pe fete să înceteze schimbul de replici.
– Ne cerem scuze, spuse Ame. Ne-am abătut de la subiect…
– Hana a spus că aş putea afla ceva despre tatăl meu, zise Hiei înnegurat, şi la auzul acestor cuvinte, Kurama mări ochii. E adevărat?
– Da, Jaganshi, e cât se poate de adevărat.
– De ce v-aş crede?
Râsul ironic al lui Ame răsună din nou în aer.
– Poţi considera totul o simplă născocire… dar ia spune-mi, cine ar îndrăzni să tragă pe sfoară un Imiko? Poate doar un nebun…
– În mod sigur prietena ta nu e sănătoasă la cap, comentă acid Hiei, făcând-o pe Hana să sară indignată.
– Eu conduc operaţiunea, nu ea, zise calmă Ame. Vrei certificatul meu de sănătate?
Atunci Hana, căreia nu părea să-i convină prea mult turnura pe care o lua discuţia, interveni la repezeală, adresându-i-se lui Kurama:
– După cum îi spuneam şi lui Hiei, eu şi Ame venim dintr-un Univers Paralel…
– Univers Paralel? se miră demonul vulpe. Dar credeam că asta nu e decât o legendă…
– Ai auzit de aşa ceva? se întoarse Hiei spre el.
Kurama ridică din umeri:
– Fireşte, dar asta s-a întâmplat demult, pe vremea când eram tâlhar. Pot spune că duceam o viaţă destul de agitată, şi din cauza asta intram în contact cu diverse fantome. Am auzit istoria asta într-o seară, de la un demon. El ne-a povestit cum că nu ar aparţine Universului căruia îi aparţineam noi şi că dorea să găsească calea spre lumea sa. Mai multe nu a apucat să ne spună…
– De ce? întrebă Hana.
– Păi, era pe moarte. Cu toţii am crezut că delira, şi unul dintre noi i-a înfipt sabia în gât, ca să nu se mai chinuie.
– E ciudat, spuse Hiei gânditor. Koenma nu ne-a pomenit niciodată de aşa ceva, şi nici Mukuro, care ştie atât de multe, nu mi-a vorbit despre asta…
– Koenma ştie, interveni Hana, dar moşul ăla cu ochelari i-a spus să ţină totul secret!
– „Moşul cu ochelari”?! exclamă Hiei, la care Ame îi replică ironică:
– În vocabularul ei specific, asta vrea să însemne Regele Enma. Dar nu-ţi fă griji, Hiei. Este cu adevărat o bună luptătoare, în ciuda aparenţelor!
– Hm! Dacă spui tu…
– De altfel, reluă Hana, fără să îi pese de întreruperea de mai devreme, chiar dragul de Koenma ne-a trimis în acest Univers, în căutarea voastră! Ne-a spus că voi aţi fost cei mai buni luptători ai Lumii Spirituale!
– Nu îmi place asta, murmură Hiei. Eu nu am fost luptătorul Lumii Spirituale, şi dacă Koenma are impresia asta, greşeşte…
– Dar voi cine sunteţi? întrebă Kurama.
– Eu sunt Păstrătoarea Cheii Trecerii! zise Ame sec.
– Ce vrei să spui? tresări demonul vulpe, privind-o cu atenţie pe bruneta ce îi surâse sarcastic, încântată de faptul că reuşise cu adevărat să îi capteze atenţia. Hiei se rezemase de un copac, aparent indiferent la ceea ce se petrecea, însă irişii săi roşii sclipeau şi ei nerăbdători.
– Cheia Trecerii, explică Ame, este un artefact pe care îl doreşte Anoku, liderul Lumii noastre Demonilor. I-ar conferi puteri nemăsurate. Şi dacă va reuşi ceea ce şi-a propus, acest lucru va avea repercursiuni asupra tuturor Universurilor! Şi nu dintre cele mai plăcute, credeţi-mă. De aceea, trebuie să găsim înaintea lui celelalte două părţi care mai lipsesc din ea.
Hiei se încruntă şi-l privi pe Kurama, care dădu din cap încet, în semn de înţelegere; nici unul dintre ei nu le vedea pe cele două fete în rol de salvatoare ale lumii.
– Oficial, suntem, zâmbi dulce Hana. V-am spus, am fost trimise aici de Lumea Spirituală din Universul nostru! Dar eu consider că ăsta e mai mult rolul vostru… adică al tău, Kurama, se corectă ea, văzând figura încruntată a lui Hiei. Pe noi ne interesează mai mult să îl învingem pe Anoku, pentru că… (şi brusc figura fetei se întunecă) pentru că are o datorie de plătit la noi.
– Spre ruşinea noastră, nu putem să îl învingem singure. Din păcate, se strâmbă Ame. Aşa că a trebuit să ne luăm aliaţi. O să vă lăsăm un timp de gândire, adăugă ea. Când vă veţi hotărî, ne vom revedea… Până atunci…
Iarba foşni uşor. În secunda următoare, Hana efectuă un salt rapid, pierzându-se în pădure, iar Ame se topi în umbrele mişcătoare ale copacilor.
Kurama îşi încrucişă braţele:
– Rapide au mai fost!
– Crezi în ceea ce spun ele? se uită la el Hiei.
– Există o probabilitate să fie adevărat, spuse Kurama precaut. Ţi-am spus că am auzit şi eu câte ceva despre asta acum mult timp. Pe de altă parte, nu ne-au dat prea multe amănunte… Ce zici, să le spunem celorlalţi?
– Nu încă, murmură stafia. Am de făcut o scurtă vizită în Lumea Demonilor.
Kurama dădu din cap înţelegător.

*

Hiei intră în încăperea unde Mukuro stătea aşezată pe un divan alb, controlând activitatea gardienilor Lumii Demonilor. Fără ca măcar să îşi ridice ochii, fata observă:
– Hiei, nu ai mai trecut de ceva vreme pe aici.
– E un reproş? se interesă stafia, instalându-se comod pe un scaun.
– Ştii bine că e doar o constatare.
Spunând asta, Mukuro se ridică de la locul ei şi se apropie de youkai cu obişnuitul ei pas uşor. Eşarfa care îi trecea prin păr tremură uşor atunci când ea se opri în faţa lui.
– Te frământă ceva. Ai de gând să îi spui Yukinei adevărul despre voi doi?
– Adevărul? şi Hiei pufni uşor. Hm! Yukina este suficient de inteligentă. Sunt sigur că îl cunoaşte deja, nu mai este nevoie să vorbesc eu aiurea.
– Atunci ce este?
– O parte din trecutul meu, ce mă cheamă. Nu ştiu dacă să dau curs chemării.
Un zâmbet uşor sarcastic se ivi pe figura lui Mukuro.
– Ai venit să mă întrebi pe mine dacă poţi pleca în căutarea trecutului tău? Nu ştiam că sunt atât de importantă pentru tine!
– Nu am vrut să sune astfel! scrâşni Hiei, la care fata izbucni de-a binelea în râs:
– Ştiu, dar s-a întâmplat, nu este aşa?
El oftă adânc, lăsând deoparte expresia indiferentă, închisă, care dăinuia de obicei pe figura lui.
– Mukuro, nu ştiu ce să fac. Nu ştiu dacă e adevărat ce mi s-a spus. Nu ştiu dacă are vreun rost… Nu îmi este teamă, dar nu ştiu dacă ar fi bine să o fac sau nu.
– Nu poţi să te uiţi spre viitor dacă nu îţi închei toate socotelile cu trecutul, chiar tu m-ai învăţat asta. Îţi aminteşti? zâmbi ea. Ştii şi tu că trebuie să o faci. Ştii că va trebui să pleci.
– Aşa se pare, încuviinţă Hiei, şi pe chipul său se aşternu din nou indiferenţa şi calmul, în timp ce se ridica în picioare. Spune-mi dacă…
– Nu-ţi face procese de conştiinţă dacă nu ai să te mai întorci, asta va însemna că şi eu tot din trecut fac parte, îl întrerupse ea, apoi adăugă cu voce brusc scăzută. Dar, Hiei…
El pornise deja către ieşire, şi la auzul vocii ei se opri, fără însă să se întoarcă.
– Da?
Mukuro îl privi neclintită:
– Nu uita nimic.
– Sunt Imiko. Nu pot să uit, replică Hiei.

*

Kurama se afla în grădina de lângă casă, stând neclintit în lumina lunii. Îşi aduse aminte de perioada aceea tulbure în care fusese consilierul lui Yomi – atunci purtase o bătălie importantă împotriva trecutului său, bătălie din care ieşise învingător. De atunci dusese o viaţă, se poate spune, normală (asta dacă excludeai desele vizite în Lumea Demonilor). Fără lupte, fără nimic periculos.
După ce Yusuke se întorsese din Lumea Demonilor, în urmă cu două luni şi jumătate, grupul de dinainte se refăcuse, într-o oarecare măsură. Deşi erau şi acum cel puţin la fel de ocupaţi ca şi înainte, îşi găseau totuşi timp să se întâlnească, o dată pe săptămână, şi să meargă să o vadă pe Genkai. Kurama avea bănuieli că Kuwabara şi Hiei mergeau mai des decât o dată pe săptămână, însă le ţinuse pentru sine, deşi nu uita să-i mai strecoare din când în când aluzii fine lui Imiko.
Jaganshi Hiei… Stafia misterioasă şi singuratică, acidă în aparenţă, despre care nu puteai şti niciodată cu certitudine ce anume gândea.
Kurama nu ştia dacă ceea ce spuneau Hana şi Ame era adevărat. Putea fi – şi pentru această posibilitate, Kurama era gata să înfrunte totul. Pentru a-şi salva familia şi prietenii şi pentru a-l ajuta pe Hiei, dacă amicul său decidea că vrea să afle adevărul.
– Ce spui, Hiei? Te-ai decis? Ai vrea să afli mai multe? murmură Kurama ca pentru sine, privind drept înainte.
– Trecutul e greu de înfruntat, se auzi vocea stafiei de undeva de sus. Dar trebuie să fac asta.
– Ştii că nu eşti singur, zise Kurama, fără să se întoarcă.
– Kudara! M-am obişnuit de multă vreme să mă bazez numai pe mine. Aşa este cel mai bine…
– Din anumite puncte de vedere.
Frunzişul foşni uşor, şi Hiei ateriză pe pământ în poziţia ghemuit, apoi se ridică în picioare de parcă ar fi stat pe arcuri şi scoase sabia, îndreptând-o spre capul lui Kurama. Înainte însă de a-şi finaliza mişcarea, Kurama zvâcni spre înapoi şi scoase la repezeală un trandafir din păr, apoi se răsuci la fel de iute spre Hiei.
– Rozu Uipu!
Un şuierat ce îţi îngheţa sângele în vene, apoi o secundă de linişte. După care glasul apreciativ al lui Hiei se auzi în aerul rece al nopţii.
– Kurama, excelentă mişcare… şi Jaganshi arătă cu degetul spre un copac subţire ce se frânsese în două sub acţiunea Biciului de Trandafiri.
– Nu am uitat cum se luptă, zâmbi demonul. Ce zici, îţi pot fi de folos?
Pe chipul lui Hiei se ivi un surâs uşor sarcastic:
– Cum spunea şi Hana… ţie îţi revine rolul de salvator al Universurilor! Ne vedem mâine dimineaţă.
Şi spunând asta, Imiko sări în cel mai apropiat copac şi se făcu nevăzut în pădure. Kurama se întoarse şi intră în casă, fără să se grăbească. Le spuse noapte bună, aşa cum se cuvenea, mamei sale, tatălui său vitreg şi fratelui, apoi se îndreptă spre camera sa.
Deschizând uşa, avu o uşoară surpriză. În întuneric, ochii verzi ai lui Ame sclipiră în mod straniu.
– Kurama… Aşadar v-aţi decis să aveţi încredere în noi.
– Da, dădu din cap demonul, renunţând să o mai întrebe cum ajunsese acolo. Eu, cel puţin, sunt alături de Hiei.
– Înduioşătoare dovadă de prietenie! comentă fata sarcastic, sărind în picioare. Perfect. Atunci, aşa rămâne! Tu îţi vei salva familia, pe cei dragi şi întreaga omenire, iar Jaganshi va afla amănunte interesante despre trecutul său. Cu alte cuvinte, ne putem baza pe voi.
– O clipă, o opri Kurama, încruntându-se uşor. Nu încă. Nu ai spus totul. Sunt multe lucruri ce trebuie elucidate.
– Veţi afla totul în momentul plecării, îţi promit. Acum nu ar avea rost, nu îmi place să mă repet, murmură Ame, topindu-se în semiîntunericul din cameră.
„E rece ca gheaţa, la prima vedere”, gândi tânărul, întinzându-se pe pat. „Dar sunt sigur că este ceva, acolo…”
În vremea asta, Hiei se oprise pe o ramură, sus, în vârful unui copac. De abia apucase să se instaleze cât de cât, că o voce susură dulce de lângă el:
– Bravo, deci ai să ne ajuţi!
– Baka! exclamă Hiei iritat. În noaptea asta aş vrea şi eu să dorm, şi nu cred că am să reuşesc dacă stai pe capul meu!
– Voiam numai să te felicit pentru o decizie înţeleaptă, se justifică Hana, scoţându-şi capul de sub o creangă. Atât şi nimic mai mult. Dacă mă superi prea rău, s-ar putea să vreau să îţi citesc gândurile, şi nu cred că ţi-ar plăcea… fiindcă am impresia că sunt gânduri ceva mai intime!
– Aminteşte-mi să încerc Kokuryuuha pe tine după ce toate astea se vor fi sfârşit, murmură Hiei, instalându-se mai comod pe cracă.
– Am văzut eu cât eşti de prietenos, dar acum chiar că ai depăşit orice culme! comentă fata. Bine că nu va fi nevoie să te suport prea mult. O să mă întorc în Universul meu, şi totul va fi bine!
– Yare, yare…