Promisesem ca pun contributiile concurentilor de la Quill Worthy cap la cap. Am mai reeditat un pic textele, prin cateva locuri, iar rezultatul arata cam asa:

A fost odata o fetita care purta un aparat dentar. Numele ei era Luiza, iar vara mergea in vacanta la bunici, intr-un orasel de munte, unde bea ceai cu biscuiti de ovaz si citea carti de aventuri. Cu pirati, vrajitori si vampiri, bineinteles. In vacanta de la sfarsitul clasei a opta, insa, Luiza n-a mai apucat sa citeasca prea multe carti. A avut ea insasi o aventura extraordinara, despre care vreau sa va povestesc in continuare.

In ultima vara a clasei a opta s-a intamplat ceva ce avea sa marcheze oarecum existenta ei. A fost o schimbare rapida, de la cartile ei minunate, magii si personajele preferate, la Ionica. Ionica era un pui de curca ce avea darul de a vorbi oamenilor. Si nu tuturor! Doar Luiza putea sa-l auda.

Si, de fapt, doar ea putea sa-l vada. Ceilalti oameni nu puteau, fiindca nu isi puteau inchipui ce-ar putea cauta un pui de curca intr-un orasel mic de munte, unde nu exista gradini si pasari de curte, ci doar case, strazi pavate cu piatra cubica si felinare de tabla.

Dar aşa era doar de câţiva ani. Înainte să moară străbunica, pe vremea când puii refrigeraţi nu erau încă descoperiţi, curtea pe care Luiza o colora acum cu panglici şi cercuri colorate era ocupată de zeci de animăluţe care făceau parte din familie. Luiza nu se născuse atunci. Sau se născuse, dar era ţinută în globul de sticlă murdară din Bucureşti. Îşi amintea doar că mamă-sa îi povestea despre o lume altfel în care cărţile şi baletul n-au fost descoperite, dar oamenii nu se chinuie nici să-şi facă, nici să-şi păstreze prietenii. Se pare că acolo erau pur şi simplu. Un fel de lume a sentimentelor gratuite. Şi ea gângurea, aproape ca şi cum ar înţelege noţiunile de prietenie, sentimente şi bani. Mai mare fiind, ajunse în orăşelul bunicilor unde se pare că cineva, nu se ştie cine, inventase superficialul.

Ploaia de stele din acest an a gasit-o acolo… Statea cocotata pe o piatra, la marginea orasului si privea. Cerul era senin, usor rosiatic si foarte departe. Sughita la fiecare bolovan incandescent ce strabatea cerul si fiecare meteor era o dorinta a ei. O dorinta secreta. In seara aia privea pentru prima data o parte din univers. Acum, cu aparitia lui Ionica totul parea foarte straniu. Avea sentimentul ca puiul asta de curca avea sa-i transmita ceva special. Dar ce?

Dimineata s-a trezit cu Ionica in pat langa perna. Cu o privire foarte abatuta, curca i-a spus: “Acum, cand te vei trezi, nimic din ce stiai ca este, nu va mai fi”. Fetita a inceput sa rada zgomotos si pitigaiat. Spera ca viseaza, ca Ionica era doar o inchipuire. Avea totusi varsta la care fetele nu mai vorbeau cu puii de curca sau cel putin asa credea ea.

Nu mai râsese de mult. Şi cu siguranţă nu râsese niciodată aşa. Învăţase să fie serioasă. În Bucureşti lecţiile de balet şi traficul haotic o obligau să fie serioasă. Nu mai avea de mult (cât poate să însemne “de mult” pentru o fetiţă de vârsta ei?) încredere în imaginaţie şi în minuni. Le închisese şi pe ele, alături de cărţile deja citite, într-o cutie de carton subţire. Astăzi avea totuşi impresia că era prea subţire. “Se pare că din cutiile de carton ies câteodată curci imaginare.” – îşi zise.

Brusc s-a oprit din ras si a sarit din pat. A deschis usa de la camera, si in loc sa vada prispa cu motanul care dormea vesnic… un mare hau i se desfasura acum in fata ochilor. Din tot ce credea ca exista, acum nu mai era nimic.

Vru să-i strige pe bunici, apoi se opri. Pentru o clipă simţi că lumea, cu tot cu cărţile şi şoselele ei, cu tot cu colegi şi bunici, se oprise ca să-i dea răgaz să înţeleagă ceva. Dar ce putea să facă ea? Ce puteau să facă un pui de om şi un pui de curcă în faţa nimicului care-i înconjura?

“Eu zic să nu intri în panică! Eşti cu mine. Iar eu, pe cât par de mic, pe-atât sunt de curajos. Ştii… am învins vreo trei prăpăstii din astea de când mă ştiu. De fiecare dată trebuia să câştig altceva. Acum rămâne să vedem ce dorinţă ţi-ai pus în seara cu ploaia de stele. Gândeşte-te bine. Ţi-ai dorit ceva în noaptea aia?” Apoi zise pentru el: “Oamenii ăştia au dorinţe care mai care mai ciudate. Ia să vedem ce i-a trecut ei prin cap…”

Luiza invatase ca dorintele sunt indeplinite doar daca raman secrete. Cauta o minciuna… ceva credibil. Incerca sa-si ascunda gandurile. Ionica era insa foarte inteligent. Citea cu usurinta gandurile ei. “Mi-am dorit liniste.” – a soptit usor Luiza, putin intimidata. Ionica a inteles pe moment ce gandea fata si nu a insistat. La urma urmei el stia ce isi doreste. In seara aia Luiza a sperat ca parintii ei se vor impaca. Nu intelegea de ce oamenii mari care s-au iubit traiesc acum separat. Bunica era ca o oglinda, o zana din “Cartea Zanelor”, o portita prin care fetitele patrund in visele lor, in lumea personajelor de basm. Daca reusea sa ascunda aceasta dorinta de Ionica… poate ca se va indeplini.

Oricum, Luiza stia ca ceea ce i se intampla nu avea legatura cu dorinta pe care si-a pus-o in seara instelata. Impacarea parintilor era o dorinta pe care si-o punea cu orice ocazie. Si nu se indeplinea niciodata. S-a gandit ca poate, daca se va arunca in gol, Ionica isi va desface aripile si se va transforma intr-o pasare imensa care o va purta peste mari si tari.

Dar afara nu era chiar un hau. Era doar ceata. Luiza si Ionica pornira impreuna prin ceata de afara. Era liniste, intr-adevar, si nu se zarea nimic. Mersera vreo jumatate de ceas. Deodata, din stanga incepura sa se auda sunete. Mai mersera vreo cinci minute in directia lor – acum se deslusea o melodie veche de balci – si intrara intr-un parc de distractii. Ceata mai era, dar nu asa deasa. “Tin minte locul asta”, spuse Ionica. “Aici am ajuns dupa ce… dupa ce am plecat de acasa.” Ori nu voia s-o sperie pe fetita, ori chiar nu stia. Adevarul e, insa, ca Ionica murise cu mult timp in urma.

Poate scopul reintoarceri era acela de a o ajuta sa-si recapete increderea in ea. Luiza cunostea si ea locul acesta. Amintiri vagi reveneau ca un cliseu de film vechi. Dincolo de panza de ceata, era trecutul ei, momentele frumoase in care familia ei era unita, momentele in care armonia nu lipsea. Si brusc a inteles mesajul lui Ionica. “Si vrei sa spui ca parintii mei ma vor iubi mereu? Indiferent daca ei nu mai sunt impreuna?”

“Da, Luiza. Părinţii iubesc fără limite. După întâlnirea din parc vei înţelege. Haide…!”

Făcură câţiva paşi. Parcul de distracţii era plin de culoare şi zgomot. Zgomot de maşini cu motor, de sirena, de carusel, de saci de box desenaţi cu cretă, câteodată chiar de paşi. Dar oameni, nicăieri. Ce o speria cel mai tare pe Luiza era că totul părea foarte real. Aproape că nu i-ar fi fost greu să inventeze copii prost-crescuţi care plâng după bomboane şi îndrăgostiţi sărutându-se curajos în caruselul şubred. Şi ea era îndrăgostită. Dar asta e altă poveste (şi Ionică sigur nu e interesat de ea). “Unde e Ionică? Ionicăăă!!!”
Puiul de curcan răspunse tare, dar trist, dintr-un loc pe care Luiza nu reuşi să-l descopere: “Sunt aici. Vin imediat!”.

Ionica avea un singur scop. Dorea ca fetita asta sa fie fericta. Trebuia sa-i ofere linistea in vacanta asta. Era convins de faptul ca traieste doar in imaginatia Luizei si dorea ca ea sa creada ca totul este cat se poate de real. Fara Luiza el nu exista la urma urmei. Vremea lui a apus, dar fetita asta merita un strop de liniste sufleteasca.

Se zice ca traiesti degeaba fara carti si muzica, fara dragoste… Te simti bine cand cineva te saruta parinteste pe frunte si-ti doresti doua saruturi! Ionica o privea cu o teama complicata. Stia ca misterele nerezolvate pot provoca polemici, combinate cu o idei exhaustive. Toate astea fac parte din lectia de adaptare si Luiza era pregatita pentru viitor.

Ionică nu era nepoliticos, dacă la asta vă gândiţi, dar nici cel mai cuminte pui de curcă. Aşa că Luiza, bănuind oarecum acest aspect, se apropie de locul din care auzise vocea lui. Din spatele barăcii cu gogoşi Ionică zâmbea şi-şi plimba încet mărgelele colorate. Sau cel puţin aşa i se părea Luizei. Zâmbi şi ea. Parcă ar fi vrut să-l împartă cu cineva. Să povestească.

“El e… El e… el e… gogoşarul. Şi-o să-ţi spună trei cuvinte care te vor duce la ceva şi-apoi la altceva şi la încă ceva… până vei afla de ce am venit aici, de ce ne-am întâlnit şi… mai ales… vom mânca o gogoaşă. Sau două.”

“De parcă curcanii mănâncă gogoşi!” – îşi zise ea în gând. “Bună ziua! Imi pare bine! Luiza M.” – şi-i întinse mâna patiserului de plastic din faţa barăcii. Din partea lui, nimic. Zgomote şi culori din exterior. Apoi se auzi o voce care nu venea nici ea din baracă. Cele trei cuvinte erau: “vis, balet, arbore”.

Luizei i se facu brusc frica. Vru sa strige, dar din gatul ei nu iesi decat un gajait puternic. Vru sa fuga, dar pamantul i se incurca printre cele trei degete galbui, subtiri si rasfirate de la picioare.

Erau gheare!

Luiza devenise o curca.

Ionică râdea cu partea neocupată de gogoşi a ciocului. Ionică râdea. Puiul de curcă încercase să o ajute să se redescopere şi iată cum, probabil din cauza lui, devenise şi ea o pasăre bleagă de curte. Spuneam mai devreme că el trăia datorită imaginaţiei ei. Şi-acum? Cine şi-i mai imagina acum? Ce mai ţinea în viaţă parcul de distracţii? Şi de ce erau gogoşile aşa calde? “Haide Luiza,… să mergem! Încearcă să mergi normal. Dacă vrei, poţi să dansezi. Aminteşte-ţi paşii de balet. Ştii,… noi, curcile, suntem foarte delicate!”

Luiza se îndreptă către el cu primii paşi pe care îi învăţase în sala de balet. Şi funcţiona. “Vis. Balet. Arbore.” Poate că visase odată să fie balerină. Apoi mama şi tata s-au despărţit. “Dar arbore de unde vine? Încotro mergem?” – bâjbâi cu vorba ei de curcă adolescentă. “Şi acum ce sunt, mă rog? Curcă balerină?”

Dezorientata, ciuguli cu ciocul care tocmai ii crescuse din gogoasa. “Vis. Balet. Arbore”. Bineinteles, visa. Altfel cum? “Ionica, eu visez?”, intreba ea cu timiditate. “Depinde, depinde de cum provesti lucrurile, draga mea. Stii, Chuang Tzu s-a visat intr-o noapte fluture. Dar de fapt de unde stii ca nu fluturele s-a visat Chuang Tzu? Acum danseaza cu mine. Aminteste-ti pasii de balet, Luiza!”.

Incepu si el sa se miste in pasi de dans si, ciudat lucru, pasii ii purtara deasupra pamantului, prin aer. Se oprira in varful unui stejar stufos. “Vis. Balet. Arbore.”

Luiza era deja obosita. “Ionica, eu cred ca adorm.” Ionica o inveli in aripile sale cu pene lungi. “Dormi, copila mea! Poate o sa visezi ceva frumos. O femeie intr-o cafenea privind in gol si asteptandu-l pe cel pe care n-ar trebui sa-l astepte; oricum toata lumea i-a zis ca n-o sa mearga. El, intrand pe usa, timid si incurcat in fata ei: “Nu stiu daca mai conteaza asta acum… am facut cea mai mare tampenie din viata mea. Crezi ca ai putea sa ma ierti? Poate ca totusi mai avem o sansa.” O imbratisare. Lacrimi de regasire. Barbatul si femeia intorcandu-se acasa impreuna – prima data dupa luni de framantari si certuri acum deja uitate, tinandu-se de mana cum nu se mai tinusera de ani in sir, aplecandu-se peste patul in care o fetita se viseaza curca balerina in varful unui stejar. Cine stie, cine stie ce vis o sa visezi, draga mea,…”.

Chuang Tzu s-a visat fluture. Şi fluturele s-a visat Chuang Tzu. Părinţii se întrebau ce visează Luiza. Iar ea visa iubirea aplecată peste somn. Curcă balerină, cum era deja de câteva ore, Luiza nu mai avea răbdare. Somnul unei păsări de curte într-un stejar stufos nu putea dezelga misterul. Vis în vis în vis şi realitate visată. Ceva trebuia să fie adevărat.

“Ionică! Mai Ionică!” Ciocul lui mic se hlizea în somn către fata abia trezită. “Oare ce visează curcile? Acum ar trebui să ştiu, dar nu-mi amintesc nimic.”

Ionică se trezi vesel. “Hai să zburăm, mărgelato!” Deşi credea că e absurd, Luiza se uită la el, îşi admiră încă o dată penele colorate şi aparent inutile şi se aruncă din stejar convinsă. Ionică o urmă. Norii confuzi dansau în urma celor două păsări de curte, uimiţi mai ales de graţia multicoloră. “Igor Fyodorovich Stravinsky!!!” – strigă Luiza fericită. Ionică se uită la ea cu ochii puţin încrucişaţi şi zise încet: “E mai uşor decât credeam. Se pare că aude notele lui Stravinsky de dincolo. Să mai scot o gogoaşă… ea se descurcă. Mulţumesc, Luiza. Tu mă ţii în viaţă…”. Următorul popas era sala de balet. Două curci mici în Bucureşti.

Dar sala nu era o sala de balet adevarata. Era o camera cu oglinzi, asa cum exista la orice parc de distractii. Iar printre ele erau fotografii din Bucurestiul interbelic. Intr-o oglinda Luiza si Ionica aratau ca o fetita obisnuita si un baiat obisnuit. Cand se oprira din dans, asa aratau si in realitate. In realitatea din vis, ma rog. “Hai sa mergem la roata mare!” – spuse Ionica. Se suira in roata, iar aceasta se puse singura in miscare. Cand ajunsera in locul cel mai inalt, roata se opri. “Iar acum?” – se intreba Luiza, regretand ca nu mai e curca.

Imediat observa ca nici fetita nu mai era. Se preschimbase intr-un balon galben, impodobit cu un zambet pictat cu mov. Ionica era si el un balon, albastru cu auriu, si pluteau amandoi deasupra rotii. Cateva locuri mai jos, se vazu pe sine in chip de fetita; isi recunoscu imediat pantofii verzi si tricoul cu Mickey Mouse. Recunoscu si parcul. Isi aduse aminte imediat: acum trei luni, mama ei o imbracase cu cel mai vesele hainute si o dusese in parc… s-o mai inveseleasca (pe vremea aia se simtea oribil si plangea noaptea cu ochii ascunsi in perna).

Tati tocmai plecase de acasa. Acolo se daduse in roata si ramasese blocata cinci minute… se mai intampla. La poalele rotii, mama vorbeste la telefon cu o prietena. Luiza-fetita nu o aude, nu poate sti ce face. Dar Luiza-balon trece pe langa urechile ei si ii prinde cuvintele. Vorbea despre tati. “Si in seara aia m-a sunat si m-a rugat sa iert. M-a implorat. Am spus nu; si cred ca am facut cea mai mare greseala a vietii mele, dar acum cred ca totul e pierdut.”

Luiza-balon-galben-cu-zâmbet-mov plângea cu lacrimi de plastic moale prinse una câte una de băieţelul-balon-albastru-cu-auriu. De ce nu putea să-l ierte şi ce făcuse aşa de rău?

Într-unul din corturile cu magicieni tatăl fetei plângea ca o umbră într-o cafenea goală. “Le iubesc mult,…”

Ionică, băieţel, balon şi curcan, ştia că oamenii pot greşi. Au nevoie de greşeli ca să ştie ce-i drept. Ştia şi că pot ierta. Luă lacrimile Luizei-balon şi le prefăcu în cântec de moară stricată. Iar moara cântă zi şi noapte până când, după două minute şi jumătate, cei doi copii se dădură jos din roată. Ionică se minuna de propriile-i mâini, iar Luiza, deocamdată fetiţa de 14 ani cu pantofi verzi şi tricou desenat, ţinea în mâini o scrisoare.

Suna asa: “Dragă Luiza, Ca sa stii cu adevarat cine esti vei avea nevoie de mult curaj, rabdare si dragoste venita din coltul tau de inima limpede ca apa de izvor. Iar acum, desi nu poti ghici cine iti scrie randurile astea, trebuie sa te indemn ca ultimul lucru pe care l-ai gandit, auzind ca balon cuvintele mamei tale (in seara aceea magica), sa fie si lucrul pe care vreau sa iti iei inima in dinti si sa-l si duci la indeplinire. Gandeste, simte si iaca, sprijina-te pe Ionica si pe picioarele tale intelepte, ce stiu de-adevaratelea sa danseze si sa cante.”

Treptat, desi ochii ii citeau scrisoarea, gandul ei se desprinse si galopa navalnic prin alte tinuturi. Si-n mintea ei se nascu o rascruce. Putea sa coboare pe roata rutinei cotidiane si sa ajunga intr-o buna zi cot la cot cu ceilalti roboti ce trudeau zilnic, sau putea sa se inalte in vazduh, intr-o ascensiune sublima, dar urmata invariabil de interjectia “poc!” si o cadere la fel de spectaculara. Oare Ionica i-ar fi putut servi de calauza faustiana? Isi sterse lacrimile intr-un gest hotarat si se pregati sufleteste (si barometric) pentru urmatoarea “distractie”. Fusese la gogosi, in copac, in camera oglinzilor si in roata mare. Acum o mana nevazuta ii conducea, pe ea si pe Ionica, in “trenul groazei”. Se intelesesera din priviri – “trebuie sa fim curajosi!” – si se suira in primul vagon. In celelalte vagoane nu era nimeni, bineinteles. Trenul porni incet, scartaind din toate incheieturile, si intra intr-un tunel intunecat.

Acolo Luiza realiză că aventurile nu duceau niciunde. Ionică era ameţit de gogoşi şi de picioarele cu cinci degete, iar ea pierduse şirul indiciilor. Dans. Arbore. Vis. Nu mai voia să fie nici balon, nici curcă şi cu-atât mai puţin urmă pe asfaltul înfiorător. Acasă mai era ceva. Ştia că lumea nu e suficient de bună, că oamenii au uitat să construiască altceva decât lumi de beton şi că nici legăturile care păreau veşnice nu reuşesc să treacă de anumite probe. Dar ea poate. Acasă, la Bucureşti, o aşteaptă doi oameni într-o cafenea.

Ieşiră din tunel îngroziţi de linişte. Simţeau că trăiesc în parcul de distracţii de câţiva ani. “Hai, Ionică! Trebuie sa ne intoarcem acasa! Poţi să rămâi la noi. Asigurăm cazare şi gogoşi.” Dar Ionică nu era niciunde.

……

Astăzi e ultima zi la bunici. Luiza pleacă spre Bucureşti altfel decât în alţi ani. Luiza e o fată cu aparat dentar. Luiza îşi aminteşte vag de Ionică, băieţelul-curcă-balon, care a dispărut în tunel, dar i-a promis că se vor reîntâlni în Bucureşti. Rămâne de văzut cum îl va recunoaşte. Mâine e prima zi de liceu.

Chuang Tzu s-a visat fluture. Şi fluturele s-a visat Chuang Tzu.

De aici mi s-a parut ca povestirea a luat-o razna. Am incercat sa scot ceva din ceea ce s-a scris in continuare, dar pana la urma am renuntat. 🙁

Imaginea e realizata de Dani (sursa e aici). Autorii povestirii (in varianta de mai sus) sunt: Irina Alexandra, Dani, Kolonum, drawforjoy, plastic_soul, Ana, Raluca Hippie si ana-maria-mirabela-zamolxis.