Ramasesem in urma si cu urmatorul capitol din cartea lui Aristotel. Am intalnit aici tot felul de idei pe care nu stiu daca sa le accept sau nu. O sa le iau pe rand:

Aristotel spune ca majoritatea oamenilor isi doresc mai mult sa fie iubiti de alti oameni decat sa iubeasca ei insisi pe altcineva. Or, eu nu stiu de ce as crede ca asa stau lucrurile. A facut cineva un sondaj de opinie? Sa zicem ca ii punem pe oameni sa aleaga niste note in functie de cat de mult isi doresc diferite lucruri (gen, mobiky genius – 7, nintendo wii – 8, sushi – 5 etc.). Majoritatea vor da note mai mari pentru “sa ma iubeasca alti oameni” decat pentru “sa iubesc alti oameni”? Sa ne gandim la o persoana care isi doreste “sa se indragosteasca in sfarsit cu adevarat”, de pilda.

Dar Aristotel nu spune doar ca lucrurile asa stau, ci si ca lucrurile stau asa datorita “aspiratiei spre onoare”. Adica din cauza ca oamenii isi doresc sa fie considerati misto de catre alti oameni (sau: apreciati, respectati, stimati s.a.m.d.).

Sigur dorinta noastra de a fi iubiti vine din dorinta de a fi apreciati? Fiindca afectiunea si aprecierea sunt, totusi, lucruri diferite. Cineva iti spune, sa zicem, ca te considera o persoana foarte inteligenta, dupa care iti spune ca te considera asa fiindca te iubeste. Aprecierea isi pierde valoarea, nu? Daca imi doresc ca altcineva sa ma aprecieze, as prefera sa ma aprecieze pentru meritele pe care le am, nu pentru ca s-a indragostit de mine. Si atunci, cum ar putea fi nevoia de apreciere sursa nevoii de iubire?

Tot ce spune Aristotel este ca astea doua seamana intre ele. Dar daca seamana, de ce sa cred ca una este cauza celeilalte?

Trec mai departe. Aristotel spune ca tot din cauza ca doresc sa fie apreciati sunt oamenii si toleranti fata de lingusiri. Asta pare mai usor de acceptat. As avea si aici niste reactii, dar fiindca asta mi se pare o afirmatie pe care o face doar in treacat, o sa o las si eu la o parte.

Mi s-a parut interesanta ideea ca majoritatea oamenilor isi doresc aprecierea nu ca sa simta, pur si simplu, ca sunt apreciati de ceilalti, ci pentru ca se asteapta ca oamenii care ii apreciaza sa le faca servicii. Nevoia de apreciere, vazuta in felul asta, serveste de fapt unor interese practice. Din nou, ar merita sa fie facut un sondaj de opinie pe tema asta. Poate lucrurile stau asa cum spune Aristotel, dar poate stau altfel. Cum am putea sti de ce isi doresc majoritatea oamenilor sa fie apreciati daca nu ii intrebam?

In celalalt grup se afla cei care se evalueaza pe ei insisi in functie de aprecierea celorlalti oameni. Si in cazul asta, spune Aristotel, aprecierea celorlalti nu e dorita de dragul ei insasi, ci e un mijloc pentru un scop diferit – propria evaluare.

Din ce spune el nu reiese ca ar fi bine sau rau sa incerci sa iti dai seama ce valoare ai pe baza felului in care te apreciaza ceilalti oameni. Ma intreb, totusi, daca exista si o alta cale.

Apoi Aristotel face o alta afirmatie intriganta: “prietenia consta mai mult in a iubi decat in a fi iubit”. Mie mi se pare ca aici el incerca sa reduca trasaturile caracteristici ale unei relatii la anumite proprietati ale indivizilor implicati in relatia respectiva. Dar nu vreau sa insist.

Totusi, o varianta la ceea ce spune el ar putea fi urmatoarea: intr-o relatie de prietenie nu exista iti impui sa te atasezi afectiv de cealalta persoana in anumite limite, cu retineri. Cand esti dispusa (sau dispus) sa te imprietenesti cu altcineva, asta inseamna ca nu iti spui dinainte “dar nu vreau sa ma atasez prea tare de persoana asta”. Daca iti spui asta, inseamna ca nu te astepti sa fiti prieteni (sau prietene).

In continuare Aristotel vorbeste iarasi despre prieteniile egale si despre cum trebuie sa-i iubeasca inferiorii mai mult pe superiori (nu mai revin la chestia asta), dupa care trece la prietenia dintre oamenii viciosi.

Iar aici n-am inteles prin ce s-ar distinge prietenia dintre oamenii viciosi de prietenia bazata pe placere? Diferenta e data doar de faptul ca placerea prietenilor viciosi e nenaturala sau necontrolata? Iar daca asta stau lucrurile, atunci de ce ar fi asta un tip special de prietenie? Nu e ca si cand am introduce in lista tipurilor de prietenie si “prietenia intre tinichigii”, de pilda?

In incheierea capitolului Aristotel mai vorbeste despre prieteniile bazate pe interes. Ideea lui pare sa fie ca in prieteniile de felul asta exista intotdeauna o anumita opozitie la mijloc – un sarac se imprieteneste din interes cu un bogat, care se imprieteneste tot din interes cu el fiindca e incult, in timp ce saracul e cult s.a.m.d.

Asta este, cred, reactia lui la vorba populara potrivit careia “contrariile se atrag”. Daca e vorba de interese, spune el, asa stau lucrurile.

Nu stiu, totusi, daca aici e vorba de niste opozitii. Pur si simplu, celalalt are o chestie pe care eu n-o am. Nintendo wii, de pilda. Asta nu insemna ca suntem opusi in vreo privinta.

Consideratiile din ultimul paragraf sunt, asa cum spune si Aristotel, cam pe langa subiect, asa ca nu o sa mai scriu nimic despre ele acum.

Voiam sa va mai spun ca pana la toamna o sa fac o pauza cu “lectura”, discutarea si comentarea capitolelor din Etica Nicomahica. As fi vrut sa continui pana la sfarsitul cartii a VIII-a, dar asta mi-ar mai fi luat inca vreo 5-6 saptamani si ar fi fost mai complicat. Mai bine reluam lucrurile la toamna. Mai sunt doua carti – IX, in care e vorba in continuare despre prietenie si X, in care Aristotel vorbeste iarasi despre placere si despre cu poate fi atinsa, dupa parerea lui, fericirea. Probabil o sa terminam toata cartea pana la primavara.