Stiu ca am intarziat cu postul asta. Am avut, insa, o problema destul de mare. Daca va aduceti aminte, Aristotel vorbeste despre relatii de prietenie care presupun o anumita inegalitate intre cei implicati. Iar pe mine treaba asta m-a debusolat complet, fiindca nu reuseam sa inteleg in ce fel mai poate exista prietenie daca nu exista egalitate. Dupa care mi-am dat seama ca Aristotel, fiind un om cu o minte destul de limpede, m-ar fi intrebat imediat: “Despre ce fel de egalitate vorbesti?”

Am incercat, prin urmare, sa-mi raspund la intrebarea asta: ‘In ce sens mi se pare ca trebuie sa fie prietenii egali?’

E limpede ca dintre doi prieteni unul poate fi mai priceput la anumite lucruri decat celalalt. Prietenii nu trebuie sa aiba aceleasi abilitati. Dar faptul ca ai anumite abilitati nu te pune mai presus decat altcineva.

Am incercat sa ma gandesc la exemplele lui Aristotel si mi-am dat seama ce anume ma deranja. El vorbeste, de pilda, despre prietenia dintre copii si parinti. Dar acolo unde cineva (parintele) are “putere de decizie” mai mare decat altcineva (copilul), cum mai poate fi vorba de prietenie? La fel, cum mai poate fi vorba de prietenie daca un prieten tine foarte mult la celalalt, iar celalalt nu raspunde la fel?

Cel fel de prietenie e aia in care unul dintre prieteni e considerat mai bun decat celalalt? Dar nu “mai bun sofer” sau “mai bun zidar”, ci mai bun, pur si simplu.

Aristotel spune: “trebuie ca cel mai bun sa fie iubit mai mult decat iubeste”. Iar eu, cand aud asta, nu-mi pot stapani o reactie de revolta. Cum poate cineva sa merite sa fie iubit mai mult decat iubeste?

M-am gandit la o analogie. Exista oameni pe care ii apreciez din punct de vedere intelectual foarte mult. In cazul lor, mi se pare ok ca eu sa ii apreciez mai mult decat ma apreciaza ei pe mine. Dar tocmai asta ma impiedica sa vad cum am putea fi vreodata prieteni.

Si chiar si analogia asta e destul de proasta, fiindca e mai usor sa vorbesti despre apreciere intelectuala meritata sau nemeritata, si mult mai greu sa vorbesti despre iubire meritata sau nemeritata.

S-ar putea spune, eventual, ca un copil mic merita sa fie iubit de parinti chiar daca el e inca incapabil sa ii iubeasca. Dar si in cazul asta e greu de vorbit despre o relatie de prietenie.

Pe scurt, nu pot sa fiu de acord cu Aristotel, dar nici nu reusesc deocamdata sa spun mai limpede de ce. Mi se pare ca prietenia exclude automat orice statut inegal al prietenilor, considerati ca persoane. Dar nu pot sa spun de ce mi se pare ca asa trebuie sa stea lucrurile. In orice caz, mi se pare inutil sa mi se dea exemple de cazuri in care doi oameni nu ocupa pozitii egale intr-o relatie si totusi se considera prieteni. Asta fiindca in toate cazurile astea eu as spune ca oamenii respectivi nu sunt cu adevarat prieteni. O sa ma mai gandesc la lucrurile astea.

In orice caz, Aristotel a mai spus, in acelasi capitol, un lucru care mi s-a parut foarte curios: “In materie de drept, egal este, in sens primar, ceea ce este proportional cu meritul, iar egal din punct de vedere cantitativ este doar sensul secundar, pe cand in prietenie pe prim plan se situeaza egalul din punct de vedere cantitativ […]”.

Cum poti cuantifica iubirea (fiindca tot a fost vorba despre ea mai devreme)? Sigur, poti spune ca tii mai mult la o persoana decat la alta persoana, dar poti spune “cu cat anume” tii mai mult?

Alt exemplu. E greu de crezut ca un tip sau o tipa, la 18 ani, ar putea avea sentimente de afectiune atat de complexe, de statornice si de profunde cum sunt cele pe care le pot avea tipii si tipele de treizeci de ani. Dar cum poti sa faci o comparatie cantitativa intr-un astfel de caz?

In fine, as vrea sa vorbesc un pic si despre situatia paradoxala prezentata de Aristotel la sfarsitul capitolului lui.

Mi-am imaginat un caz de genul urmator. Tin foarte mult la o persoana. Cred ca suntem prieteni. Cei doresc persoanei respective? Bineinteles, ii doresc sa ajunga un om supermisto. Dar daca va fi un om supermisto, probabil ca n-am mai putea fi prieteni, fiindca eu nu sunt o persoana atat de misto. De aici ar reiesi ca fie imi doresc sa nu mai fim prieteni, fie nu-i doresc prietenului cel mai mare bine.

Aristotel pare sa aleaga aici a doua varianta, spunand ca e normal ca oamenii sa-si doreasca in primul rand lucruri bune pentru ei insisi si abia in al doilea rand sa le doreasca binele prietenilor.

Mie solutia asta nu mi-a placut. Eu as spune ca ii doresc prietenului binele maxim, chiar cu riscul ca asta sa insemne sfarsitul prieteniei noastre. Dar asta nu inseamna ca-mi doresc ca prietenia noastra sa se incheie. De ce? Fiindca doresc ca persoana cealalta sa ajunga sa fie perfect buna, virtuoasa, sa nu mai aiba decat calitati si nici un fel de defecte s.a.m.d. si stiu ca eu nu sunt asa si ca n-as merita prietenia cuiva care a atins nivelul asta, dar sper ca voi deveni si eu asa, impreuna cu prietenul meu.