Am citit comentariile scrise de Gigi si Ramona pana acum (si capitolele din cartea lui Aristotel). Daca tot o sa continui treaba asta, voiam sa vad si eu despre ce e vorba. O sa va spun pe scurt ce am inteles eu din toata povestea.

Dupa parerea mea, un titlu mai bun pentru cartea asta ar fi fost: “Fericirea – manual practic”. In felul asta s-ar fi vandut mai bine cartea. Dar chiar despre asta e vorba. Aristotel scrie un manual despre cum sa obtii fericirea, fiindca crede ca asta este binele cel mai mare, scopul ultim al vietii omenesti. Asta ar fi pentru el si raspunsul la intrebarea “Care e sensul vietii?”. Simplu, fericirea.

Doar ca el nu intelege prin fericire o stare psihologica. Adica, in fine, pare sa spuna ca o sa te si simti fericita (sau fericit), daca urmezi manualul lui, dar asta o sa fie doar un rezultat secundar.

A fi fericit, pentru el, inseamna sa-ti indeplinesti rostul tau specific, ca om. Adica sa iti dezvolti si sa iti folosesti acele abilitati pe care nu le au decat oamenii. El le numeste virtuti si le imparte in doua categorii: unele sunt virtuti etice, adica abilitati care apar atunci cand te obisnuiesti sa faci lucrurile potrivite, stapanindu-ti anumite porniri animalice, iar celelalte sunt virtuti dianoetice, adica abilitati de gandire (chit ca de unele te folosesti tot pentru a actiona).

Virtutile nu sunt talente ascunse pe care le ai fara sa stii, ci se formeaza prin exercitiu. Si tot prin exercitiu se pastreaza. In cazul virtutilor etice, e vorba de abilitati care privesc anumite actiuni ale tale, iar principiul conducator este “nici prea-prea, nici foarte-foarte”.

Virtutea curajului, de pilda, se formeaza atunci cand inveti sa nu fii nici prea las, nici prea bezmetic. Iar daca o inveti, unul dintre efecte va fi, probabil, ca nu o sa mai simti frica animalica. Adica, in fine, o sa-ti dai seama ca anumite actiuni ti-ar pune in pericol viata in mod complet aiurea si n-o sa le faci, dar n-o sa te mai stresezi.

Alte virtuti etice, dupa Aristotel, sunt cumpatarea (ideea e ca nu trebuie sa te abtii prea tare de la placeri, dar nici nu trebuie sa le lasi sa te domine), generozitatea (prin care gasesti echilibrul intre zgarcenie si risipa), ambitia (dar nu ambitia exagerata), blandetea (ca o linie de mijloc intre o atitudine nepasatoare si una irascibila), modestia (dar nu exagerata), simtul umorului s.a.m.d.

Aristotel vorbeste si despre marinimie si grandoare sufleteasca – marinimia e tot un fel de generozitate dar pentru oamenii superiori, nobil; la fel, grandoarea sufleteasca e tot un fel de ambitie, dar ca aspiratie echilibrata spre onoruri inalte si realizari marete.

Au toate virtutile obisnuite cate o varianta upgradata? Nu stiu. In orice caz, e limpede ca lista virtutilor etice ar putea continua dincolo de ce spune Aristotel. De pilda, cu optimismul, ca “masura justa intre o atitudine pesimista si una de optimism exagerat”, sau cu tactul, care s-ar opune atat lipsei de tact, cat si purtarii excesiv de precaute in contexte informale, fata de oameni apropiati.

De altfel, schema lui Aristotel nu e foarte rigida – linia de mijloc intre exces si insuficienta se traseaza diferit in fiecare caz in parte, in functie de context. In felul asta, a avea, de pilda, virtutea curajului inseamna, de fapt, sa stii, in fiecare situatie in parte, ce-ar insemna lasitatea si ce-ar insemna o temeritate exagerata.

O alta virtute etica despre care vorbeste Aristotel mai mult este dreptatea, care se potriveste in schema “nici prea-prea, nici foarte-foarte” in felul urmator: trebuie sa-i acorzi fiecarui om ceea ce merita – nu mai putin, dar nici mai mult.

Apoi Aristotel incepe sa vorbeasca despre virtutile intelectuale (sau dianoetice). Prima e intelepciunea practica. Pentru el, asta se formeaza tot prin obisnuinta. E vorba, pana la urma de obisnuinta de a actiona rational pentru a obtine scopuri bune.

Aristotel vorbeste in treacat si despre intelepciunea speculativa, dupa care mai aminteste si alte virtuti intelectuale: spiritul de discernamant (care te face sa fii mai tolerant), capacitatea de intelegere (pe care o au oamenii cu un spirit patrunzator) si intuitia intelectuala.

Prezentarea virtutilor pare sa se incheie aici. Totusi, Aristotel vorbeste mai departe despre stapanirea de sine. Aici el pare sa discute lucruri destul de complicate, dar in mintea mea ele s-au asezat cam asa: intelepciunea iti da si stapanire de sine; iar stapanirea de sine e un fel de meta-virtute, prin care iti poti forma mai usor toate virtutile etice – daca ai stapanire de sine in fata placerilor, o sa fii si cumpatat, daca esti stapan pe tine in fata pericolelor, n-o sa fii las, daca esti stapan pe tine cand te enerveaza cineva, n-o sa reactionezi cu o manie exagerata s.a.m.d.

Pe scurt, cred ca Aristotel a vrut sa vada mai limpede cum interactioneaza virtutile intelectuale cu virtutile etice. In plus, cred ca dorea sa mai vorbeasca despre placere si durere, fiindca in conceptia obisnuita fericirea se reduce la asta – sa te bucuri doar de placeri si sa nu te doara nimic.

In fine, subiectul cartii a VIII-a, cea la care a ajuns acum discutia, este prietenia. De ce vorbeste Aristotel si despre prietenie? Probabil fiindca crede ca si a avea prieteni e o chestie specific omeneasca. Nu-ti poti implini natura umana fara sa ai prieteni. Altfel spus, nu poti atinge fericirea daca nu ai prieteni.

Sigur, mai spune ca prietenia poate fi vazuta si ca o virtute. Ar putea fi vorba, aici, de abilitatea de a avea relatii bune de prietenie. Dar nu ne spune unde ar intra o astfel de virtute in clasificarea de dinainte. Poate asta inseamna ca virtutea prieteniei depinde si de abilitati (sau virtuti) etice, si de abilitati (sau virtuti) intelectuale.

In orice caz, am vazut deocamdata ca Aristotel distinge intre prietenia autentica si prietenia bazata pe interes sau pe placere. Prietenia autentica ea cea care se formeaza intre oameni care se apreciaza unul pe celalalt cu adevarat, care isi recunosc reciproc valoarea, isi doresc reciproc binele si stiu asta (adica fiecare stie ca si celalalt tine la el si ii doreste binele).

Cam asta e, pe scurt. Stiu ca spusesem ca o sa continui cu “lectura” cartii saptamana asta, dar voiam sa scriu mai intai postul asta, care mi-a luat ceva timp. Asa ca o sa va spun ce-am inteles (si ce n-am inteles) eu din capitolul VI pana la sfarsitul saptamanii, iar saptamana viitoare o sa trec mai departe.