Ok, intrebarea poate sa sune un pic cam “filosofic”, dar nu e vorba despre o definitie a prieteniei acum, ci pur si simplu despre cum ii vedem pe prieteni. Ce va asteptati sa faca un prieten? Ce nu va asteptati sa faca? Cand incepeti sa considerati ca un om va este prieten si cand ati ajunge sa va ganditi, fiindca a facut o anumita chestie, ca nu va mai este prieten?
p.s.: E vorba despre tema de discutie saptamanala propusa pe forum, dar daca va e lene sa va inregistrati si sa discutati acolo, puteti raspunde aici. 🙂
cred ca mi-am apreciat cel mai mult prietenii, cand unul din ei s-a sculat la 4 dimineata si s-a oparit pe maini ajutandu-ma sa repar robinetul, ca sa nu se inunde sandramaua (aka camin studentesc)
de obicei prietenul iti raspunde la telefon oricand, chiar daca te baga in p**da matii ca l-ai trezit, si e gata sa te culeaga din sant daca e nevoie, iti pune prezervative in geanta si iti tine capul cand vomiti la toaleta, te scoate din bucluc.
chestiile astea sudeaza o prietenie.
iar daca ar fi sa renunt la un prieten… pur si simplu nu as face-o.
nu stiu ce sa zic de ce a spus liberteen_tango .. am cunoscut destul de multi oameni vesnic dispusi sa te duca acasa dc nu te simti bine, sa-ti faca un ceai si sa-ti cumpere pastile, sa ma imprumute cu bani cand ramaneam fara, si totusi aveam mereu senzatia asta … ca nu suntem prieteni. ca nu comunicam, ca nu ma asculta sau ca nu ma intelege sau ca nici eu nu inteleg ce imi spune
uneori chiar stateam si ma gandeam cum as putea sa prefer pe cineva cu care stau nopti intregi sa vorbesc despre carti si despre sensul vietii si mi se pare ca ne intelegem perfect, dar care dispare din senin si eventual cand am nevoie de el … unei persoane cu care stau la o bere si ne uitam una la alta/ unul la altul, nu avem nimic in comun, toate teoriile pe care le are mi se par prostesti, toate preferintele.. de neinteles, cu care mi-e efectiv rusine sa vorbesc ceva prea personal… dar pe care pot sa-l sun in miezul noptii si sa-i zic sa ma vina sa ma ia de nu stiu unde sau care reununta fara regrete la o noapte intr-un club in care se distra doar ca stea la baie cu mine si sa-mi tina parul cand vomit si apoi sa ma duca acasa…
n-am avut niciodata norocul sa intalnesc oameni care sa le faca pe toate. cei cu care ma inteleg bine si in fata carora pot fi deschisa sunt mai boemi, mai antisociali, pe care poti conta in fond mai putin, iar cu cei care erau mereu acolo in momente in care aveam nevoie sa fie si care erau mereu dispusi sa ma ajute.. cu ei nu rezonam .
nici macar nu-mi dau seama ce e mai greu de gasit, ca sa stiu ce sa apreciez cand am, oameni dispusi la sacrificii pentru tine, sau oameni cu care cand vorbesti n-ai senzatia ca vorbesti cu peretii, care gandesc ca tine, care inteleg, etc
oricum, ce a scris liberteen_tango mai sus sunt de fapt calitati umane, nu dovezi de prietenie. (in plus nu cred ca a venit special ca sa se opareasca, pur si simplu s-a intamplat… ce putea sa faca, sa te ia la bataie? nici macar nu era vina ta…) nu cred ca cineva se trezeste din somn noaptea ca suna telefonul si isi zice: a, gigel. bai asta nu e prieten prea bun cu mine, dc ma suna florinel da, ii raspundeam, asa ma culc la loc
dc un om e prietenos din fire, binevoitor, dispus sa isi “strice” diverse momente (de somn, de distractie, etc..) pentru cineva, o sa si le “strice” pentru cam oricine.
eu as raspunde la telefon oricui la ora 2 noaptea, si l-as ajuta dc ar avea nevoie sa ma duc sa-l pescuiesc de la marginea bucurestiului, sau i-as imprumuta bani, i-as tine parul / capul cand ar vomita, as sfatui pe toata lumea sa foloseasca prezervative
dar nu ai cum sa ma convingi sa ascult povestile de amor sau dramele tuturor, o sa-mi pierd repede rabdarea, si mai ales n-o sa fiu niciodata sincera cu cineva care nu mi-e prieten. o sa spun exact ce asteapta sa spun sau n-o sa spun nimic
cred ca cea mai importanta pt mine intr-o prietenie este comunicarea. sa ascult, sa povestesc, sa pot sa fiu deschisa, sa pot sa spun tot ce-mi trexe prin cap fara sa-mi fie frica sa nu par ridicola sau sa nu fiu judecata . si sa am sentimentul ca si celalalt se simte la fel de apropiat de mine, de dispus sa fie sincer, sa fie asa, un fel complicitate..
..
aveam pe vremuri o prietena care mi-a spus sa.. nu ne mai intanim (deci nu a fost o raceala, a fost asa.. ca o despartire de cuplu 😀 ) pentru ca i se parea ca m-am schimbat. ne cunoscusem cand eu eram in anul I, banuiesc ca eram inca in perioada de crestere 😛 ea avea atunci 30 si ceva de ani.
in linii mari mi se pare normal sa incetezi sa mai vezi pe cineva daca nu-ti mai place, dar chiar m-am intrebat cam in fiecare zi de atunci daca prietenia nu inseamna sa ramai acolo, sa sustii, sau din contra, sa contrazici, dar sa ramai acolo. de vreme ce iubesti persoana respectiva. dar pe de alta parte, nu o mai iubesti daca s-a schimbat asa mult..
deci voi abordati subiecte mult prea complexe 😀
(nu credeam sa zic asta vreodata, dar….) la baieti prietenia se cuantifica mai usor, e o chestie care vine de la sine, si pot sa spun cu mana pe inima ca prietenilor de care vorbeam mai sus le impartasesc si experientele amoroase, si temerile si tot, si ma linistesc enorm.
e adevarat ca mereu le trec cu vederea unele chestii, dar nu sunt naiv si stiu ca si ei imi trec mie cu vederea o groaza de alte chestii, deci pana la urma e si o arta a compromisului in prietenia asta….
ar mai fi o chestie, prieten imi este si acela care atunci cand o iau pe aratura si am crize de personalitate/isterie/nefe imi zice “calmeaza-te ca doar nu esti la ciclu”. si apreciez asta, ca intotdeauna exista cineva care nu ma lasa sa o iau de tot razna sau sa ma fac de ras, fara sa realizez.
deci prietenii sunt valorosi si atunci cand te critica nu doar cand dau de baut (vorbind eufemistic)
Cred ca astea sunt cateva dintre cele mai frumoase comentarii pe care le-am citit vrodata pe un blog. “d”, inteleg perfect ce spui si mi se pare ca vorbesti despre mine! 🙂 liberteen_tango, ai dreptate, prietenii valorosi sunt cei sinceri si nu cei care te gadila la orgoliu…
Eu as completa ca o prietenie adevarata este aceea care se conserva in timp si spatiu.
Experienta mea personala, vis-a-vis de acest aspect, a fost cam asa:
La 28 de ani m-am mutat din Timisoara, la Cluj, pentru a incepe o relatie sentimentala. Pana atunci, acasa, aveam o “viata sociala” extrem de bogata, aveam prieteni multi si buni, prieteni de aproape 10 ani, cu care “crescusem” si ma maturizasem alaturi, impartasisem de la momentele cu voma pana la noptile albe de povestit milioane de lucruri…
Indepartata insa de ei, cu numai 300 km, parca as fi murit. Vreme de 1 an de zile am fost singura care am sunat sa vad ce mai face lumea, care a incercat sa mentina legatura cu acesti oameni (nu era un grup omogen, erau mai multi prieteni ce nu aveau tangente unii cu ceilalti).
Dupa 1 an am renuntat sa fac prietenie cu forta. Au ramas doua persoane cu care continui sa tin legatura pe mai si telefon ca si cum nici n-as fi plecat, cu care ma vad lunar, de care ori vin acasa… restul mi-au trimis sms-uri de Craciun, iar de ziua mea majoritatea au uitat cu desavarsire, desi ani si ani sarbatorisem impreuna, cu mare fast.
Nu stiu daca le pot reprosa ceva, sau ei mie. Pus si simplu, iesind din viata lor, m-au exclus cu totul din gandurile si preocuparile lor. Si totusi, mi-au fost prieteni, valorizez prietenia lor si momentele petrecute impreuna, bnue si rele, fara nici o parere de rau.