[inceputul povestirii e aici]

Rata Andrada reusi intr-un fel sa-si piarda urma, asa ca gainatul de lemn ramasese singur prin oras. Se plimba trist pe unica lui rotita de lemn, care intre timp incepuse sa scartaie. Daca ar fi putut, ar fi plans, fiindca era foarte deprimat. Asa, nu putea decat sa suspine fara lacrimi. Spre seara adormi sub un podet dintr-un cartier marginas si visa o cofetarie plina de prajituri cu frisca si sirop de visine.

A doua zi, insa, ce sa vezi?

Nici nu se luminase bine si gainatul nostru se intalni cu un gascan in carne, oase si cioc. Pe gascan il chema Ghervase si nu vedea prea bine. Crezand ca e un pui de gasca, Ghervase aduse niste viermisori si le dadu drumul deasupra gainatului.

“Minunat, acum sunt un rahat cu viermisori!” – spuse micul gainat, care nu putea sa ingurgiteze nimic, fiind facut din lemn.

“Breeee!!!” – striga el catre gascan. “Mai usor cu viermii aia, ca-mi strici vopseaua!”
Ghervase se opri siderat. “Sa-mi bag labele, eu vreau sa-l ajut si el face gat! Pai ce faci, ma, nu mananci?”

La care gainatul: “Pai nu pot, ca n-am gura.”
“Pai si cum poti sa vorbesti?”, intreba Ghervase.

“Habar n-am!” – raspunse mica fecala de rata, cu o sinceritate dezarmanta.
Ghervase se apropie de el si il ciocani usor cu ciocul in dreptul motului. Apoi exploda: “Ma, tu esti nebun?”

“Nu, sunt un excrement.”
“Un ceeeeee!?”

“Nene, de ce ma pui sa repet, nu ma simt eu suficient de prost si asa?” – raspunse stresat gainatul Andradei.
“Pai n-am inteles.”

“Nene, matale dupa ce mananci ce faci?”
“Ma pun la somn.”

“Si dupa aia?”
“Dupa aia fac o baie, calc o gasculita, chestii din astea,…”

“Offff, asa nu ajungem prea departe. Da’ la buda nu te duci?”
“Ba da.”

“Pai si cand te duci acolo nu faci nimic?”
“Ba da. De obicei mananc patrunjel, ca ala creste pe langa buda.”

“Nu la buda la oameni, bre! Matale nu-ti faci nevoile?”
“Cum sa mi le fac eu? Nevoile vin singure, de la natura.”

“Hai, mai nene, nu mai face pe prostul cu mine!”
“Pai nu fac. Da’ nu inteleg unde vrei sa ajungi.”

“Pai vreau sa ajung la chestia aia lipicioasa pe care o scoti de sub coada cand dai afara ce-ai mancat.”
“Aaaaa, la gâscănaţ! Pai de ce nu zici asa? Doar nu e nici o rusine.”

“Ei, eu sunt un din ala.” – încheie apoteotic căcăţişul cu rotiţă, nesimtind nevoia sa precizeze ca l-a produs o rata, si nu o gasca. “Iata, acuma stii!”

“Ete, na! Pai si cum de esti asa de tare?, ca gascanatii mei sunt fleoscaiti ca noroiul dupa ploaie.” – zise Ghervase, ignorand o diferenta mult mai importanta, si anume aceea ca, spre deosebire de micul sau interlocutor, productiile intestinelor sale nu vorbeau niciodata.

“Asa sunt eu, habar n-am.” – raspunse dejectia de lemn. Si nu minţea, fiindca inca nu aflase nimic despre natura diferitelor materiale din care e compusa realitatea inconjuratoare.

Curiozitatea lui Ghervase isi atinsese, insa, limitele. “Pana la urma”, spuse el (tragand un pârţ zgomotos), “nu conteaza ce esti si de ce esti asa. Adevarul e ca mi-ar prinde bine un prieten.”

[va urma]