XI

Studierea placerii si neplacerii revine filosofului politic. El este arhitectul ce determina scopul asupra caruia ne indreptam atentia atunci cand spunem ca un lucru este bun sau rau in sens absolut. Mai mult, cercetarea unor asemenea lucruri face parte din sarcinile sale indispensabile; caci, pe de o parte, virtutea morala si viciul se raporteaza, dupa cum am stabilit, la domeniul placerii si neplacerii, pe de alta majoritatea oamenilor sustin ca fericirea este inseparabila de placere, motiv pentru care l-au desemnat pe omul fericit cu termenul de makarios, derivat de la khairein (a resimti placerea).

Unii filosofi sunt de parere ca nici o placere nu poate fi un bine, nici in sine, nici prin accident (caci, spun ei, binele si placerea nu sunt identice). Dupa opinia altora, unele placeri constituie un bine, dar cele mai multe sunt rele. Exista, in sfarsit, si o a treia opinie, dupa care, chiar presupunand ca toate placerile sunt un bine, este imposibil ca placerea sa constituie binele suprem.

Asadar, cei ce sustin ca placerea nu este niciodata un bine isi motiveaza opinia prin urmatoarele argumente: 1) Orice placere este o devenire perceputa senzorial, orientata spre o stare naturala, iar devenirea nu apartine niciodata aceluiasi gen cu scopul ei, de pilda constructia unei case nu este niciodata de acelasi gen cu casa insasi. 2) Omul cumpatat evita placerile. 3) Omul dotat cu intelepciune urmareste absenta durerii si nu placerea. 4) Placerile sunt un obstacol in calea gandirii, cu atat mai mare cu cat trairea lor este mai intensa, cum este cazul placerilor erotice, in timpul carora nimeni n-ar fi capabil sa gandeasca la ceva. 5) Nici o arta nu are ca obiect placerea, si totusi orice lucru bun este produsul unei arte. 6) Copiii si animalele cauta placerea.

In favoarea opiniei ca nu toate placerile sunt bune se aduce ca argument faptul ca exista si 1) placeri dezonorante si reprobabile si 2) placeri vatamatoare, dat fiind ca unele dintre ele pot provoca maladii.

In sfarsit, opinia ca placerea nu reprezinta binele suprem se sprijina pe argumentul ca ea nu este un scop, ci o devenire.

Acestea sunt, cu aproximatie, opiniile curente despre placere.

XII

Faptul ca argumentele de mai sus nu dovedesc ca placerea nu este un bine, nici ca ea nu este binele suprem reiese clar din consideratiile ce urmeaza.

In primul rand, dat fiind ca binele este luat in doua sensuri (unul absolut, altul relativ la individ), atat starile naturale si dispozitiile habituale, cat si miscarile si devenirile ce conduc la ele, vor fi considerate bune in dublu sens. De asemenea, dintre devenirile ce trec drept rele, unele vor fi rele in sens absolut dar nu si relativ la un individ determinat, pentru acesta din urma ele putand fi chiar dezirabile; altele nu sunt dezirabile nici pentru individ, decat intr-un moment determinat si pentru scurta vreme, nu pentru totdeauna. Acestea din urma nici nu sunt placeri propriu-zise, ci au doar aparenta placerii, toate fiind insotite de durere si suportate in vederea insanatosirii, ca in cazul bolnavilor.

In afara de asta, pentru ca binele este fie activitate, fie dispozitie habituala, devenirile ce ne readuc la starea naturala sunt placute doar in mod accidental, activitatea ce are loc in aceste dorinte apartinand partii din noi ramase in stare naturala; dovada ca exista si placeri neinsotite de durere si dorinta, de pilda activitatea contemplativa, in care natura nu resimte nici o lipsa. Un indiciu in acest sens este canu ne bucuram de aceleasi lucruri placute cand natura se afla in curs de a-si gasi implinirea si dupa ce s-a restabilit; dimpotriva, cand ea este complet restabilita, ne bucuram de lucruri placute in sens absolut, dar cand este in curs de refacere ne bucuram chiar si de contrariile lor, caci putem gasi placere, atunci, chiar si in lucruri acre si amare, care nu sunt placute nici in mod natural, nici in mod absolut, astfel incat nici placerile pe care ne fac sa le resimtim nu sunt nici naturale, nici absolute (caci deosebirea dintre lucruri placute se extinde si asupra placerilor ce decurg din ele).

In al treilea rand, nu este absolut necesar sa presupunem un alt lucru mai bun decat placerea din motivul ca, asa cum afirma unii filosofi, scopul este superior devenirii. Si asta pentru ca placerile nu sunt deveniri (si nici legate de devenire nu sunt toate), ci sunt activitati si scop: ele nu se produc pentru ca devenim ceva, ci pentru ca indeplinim o activitate; si nu toate au un scop diferit de ele insesi, ci numai placerile resimtite de cei ce sunt condusi spre desavarsirea starii lor naturale. De aceea, nu este potrivit sa spunem ca placerea este o devenire perceputa senzorial, ci mai degraba ar trebui s-o definim ca activitate a unei dispozitii habituale conforme cu natura si in loc de “perceputa senzoria” sa spunem “nestanjenita”. Daca pentru unii placerea este totusi o devenire, este pentru ca o considera un bine absolut si pentru ca in ochii lor activitatea este o devenire, desi in realitate ea este cu totul altceva.

Cat despre opinia dupa care placerile sunt rele pentru ca unele lucruri placute dauneaza sanatatii, ea echivaleaza cu a spune ca sanatatea este rea pentru ca unele lucruri utile sanatatii aduc pagube materiale. Privite sub un asemenea unghi, sunt rele desigur si unele si altele, ceea ce nu inseamna ca ar fi rele pur si simplu din acest motiv; caci pana si contemplarea poate fi uneori daunatoare sanatatii.

Pe de alta parte, nici intelepciunea practica, nici alta dispozitie habituala, oricare ar fi ea, nu este stanjenita de placerea ce decurge din ea insasi, ci numai de acelea care-i sunt straine; astfel, placerile ce decurg din actul contemplarii sau din acela al studiului ne vor face sa contemplam sau sa studiem si mai mult.

Ca nici o placere nu este produsul unei arte este ceva de la sine inteles, caci arta nu are niciodata ca obiect o activitate, ci o facultate. Si totusi, arta cosmetica si arta culinara trec de obicei drept arte producatoare de placere.

Argumentele ca omul cumpatat evita placerea, ca omul dotat cu intelepciune practica urmareste o viata scutita de durere si ca animalele si copiii cauta placerea pot fi respinse in bloc printr-unul si acelasi raspuns. Am aratat in ce fel placerile sunt bune in sens absolut si in ce fel unele placeri nu sunt bune. Acestea din urma sunt cele pe care le urmaresc animalele si copiii si absenta suferintei cauzate de privarea de acest fel de placeri este cea pe care o urmareste omul dotat cu intelepciune practica; ma refer la placerile ce implica dorinta si durerea, adica la placerile senzoriale (caci ele sunt de o asemenea natura) si la excesele in ce le priveste, excese datorita carora omul necumpatat este necumpatat. De aceea omul cumpatat evita acest gen de placeri, caci exista si placeri pe care le accepta.