Ieri am iesit pe afara, fiindca a nins. Am facut un motan de zapada impreuna cu niste vecine. Azi s-a topit. “Ar fi trebuit sa reziste,” m-am gandit, “doar pisicile au noua vieti”. Pornind de la vorba asta cu pisicile care au noua vieti m-am gandit la alte lucruri. Si am ajuns la o concluzie socanta.

Pe scurt, daca e adevarat ca pisicile au noua vieti, atunci inseamna ca nu au suflet. Asta fiindca fie ar trebui sa aiba noua suflete, asa incat sa-si piarda cate un suflet atunci cand isi pierd cate o viata, fie ar trebui sa aiba un singur suflet, dar atunci de ce sa se spuna ca au doar noua vieti si nu un numar infinit de vieti?

Daca nu iti pierzi sufletul atunci cand iti pierzi viata, atunci de ce ti l-ai pierde vreodata? E posibil sa existe suflete care se dilueaza sau se erodeaza, pana cand, dupa ce ti-ai pierdut a noua viata, sa dispara de tot? Nu prea cred.

Iar noua suflete chiar suna aiurea. Daca am noua suflete, atunci cine sunt eu? Cum poate o pisica sa-si pastreze identitatea daca e un conglomerat de suflete?

Iar daca o sa-mi spuneti ca sufletele pe care nu mi le-am consumat inca sunt latente sau ceva de genul asta, n-o sa ma ajutati cu nimic. Daca eu imi pierd sufletul odata cu una dintre cele noua vieti, iar apoi cel care traieste e un alt suflet, nu conteaza daca era latent, “in mine”, sau nu. E vorba despre un alt suflet. Deci despre o alta pisica.

Pe scurt, problema celor noua vieti nu se rezolva presupunand ca o pisica are noua suflete. Dar nu se rezolva nici spunand ca are un singur suflet. V-am spus, un suflet care se pastreaza dupa ce-mi pierd o viata n-are de ce sa dispara vreodata.

Prin urmare, existenta sufletului, la pisici, e incompatibila cu ideea ca o pisica ar avea noua vieti. Tot ce pot spera e ca pisicile nu au cu adevarat noua vieti. Sau orice numar finit de vieti. Fiindca asta ar insemna ca nu au suflet. Asta daca n-am facut vreo greseala grosolana in rationamentele mele.

Iar acum o sa ma mai ling un pic, dupa care o sa ma duc la culcare.