[texul e aici; partea din Etica nicomahica parcursa pana acum, impreuna cu comentariile lui Gramo, e aici]

Dupa ce am vazut cum rezolva Aristotel conflictul dintre “a fi lipsit de stapanire de sine presupune sa stii (sau sa intelegi) ca esti asa” si “un om intelept (sau care poseda cunoastere) nu poate fi lipsit de stapanire de sine”, sa vedem ce spune despre domeniile cu privire la care poti fi lipsit de stapanire de sine.

In primul rand, zice ca “domeniul in care se manifesta pe de o parte puterea de stapanire si taria de caracter, pe de alta nestapanirea si slabiciunea, este cel al placerii si neplacerii”. Dar se poate intampla sa nu ma pot abtine sa fac un lucru care nu-mi produce placere – sa ma gandesc la o intamplare neplacuta, de pilda. Sau mi se poate intampla, de pilda, sa fiu obsedat de o problema de geometrie si sa ma tot ocup de ea, fara sa ma pot opri, desi ar trebui sa fac altceva, desi nu-mi produce nici o placere, propriu-zis, sa fac asta.

O sa trec insa peste asta. Aristotel zice dupa aia ca exista lucruri placute necesare (mancare, sex etc.; dar si aici s-ar putea discuta despre “care sunt lucrurile cu adevarat necesare”) si lucruri placute care nu sunt neaparat necesare, dar pe care le doresc majoritatea oamenilor (laudele, banii s.a.).

Pe langa astea, in capitolul urmator o sa se ocupe de lucruri care “nu sunt placute prin natura lor”, dar pe care unii oameni ajung sa le considere placute (intr-un mod lipsit de stapanire, bineinteles). Dar acum nu e vorba decat despre primele doua tipuri de lucruri placute (placerile necesare si placerile ne-necesare).

Dupa aceea apare o alta distinctie, cea intre placeri senzoriale si placeri “ne-senzoriale”. Si nu este clar care e relatia asta dintre prima distinctie si a doua.

In orice caz, din ce spune Aristotel pare sa reiasa ca lipsa de stapanire in sens propriu priveste domeniul placerilor senzoriale (acesta e si domeniul in care e greu sa o distingi de necumpatare; dar Aristotel stie deja care e diferenta – un om necumpatat actioneaza deliberat).

Iar cand e vorba de lipsa de stapanire in sensul asta, zice el, nu mai e nevoie sa precizezi “e lipsit de stapanire la manie” sau “e lipsit de stapanire atunci cand vine vorba despre bani” s.a.m.d. Dar nu s-ar putea ca un om sa nu se poata stapani cu privire la unele placeri, dar sa se poata stapani cu privire la altele? N-ar putea exista oameni care nu se pot stapani atunci cand e vorba de gust si miros, dar n-au nici o problema atunci cand e vorba despre senzatii tactile?

O sa trec si peste asta, totusi. In a doua parte Aristotel vorbeste despre lipsa de stapanire care se manifesta atunci cand e vorba despre bunuri ne-necesare (si placeri “ne-senzoriale”). Si spune ca aceasta n-ar fi lispa de stapanire pe bune, ci de un afect pe care il numim asa prin analogie.

In cazul asta, zice el, nu e vorba de vicii si de chestii blamabile, ci doar de lucruri pe care trebuie sa le evitam. Si asa se vede cum rezolva Aristotel si problema workaholicului – nu-l putem blama fiindca iubeste munca si nici nu putem spune ca e un viciu sa iubesti munca, dar putem spune ca exagereaza si ca n-ar trebui sa exagereze. Il putem numi si pe el lipsit de stapanire, prin analogie.

Si asa ii raspundem sofistului care incerca sa ne convinga ca lipsa de stapanire ar putea un lucru bun. In masura in care seamana cu lipsa de stapanire, atitudinea workaholicului trebuie evitata. Dar intrucat obiectul lipsei de stapanire nu e ceva rau, n-o sa spunem ca workaholicul e un om rau. Altfel, cand e vorba de lipsa de stapanire de sine in sens propriu, e intotdeauna vorba despre ceva rau.

Si cam asta e tot.