IV

Sa vedem, in continuare, daca cineva poate fi lipsit de stapanire pur si simplu sau daca totdeauna se arata astfel intr-un domeniu particular si, in acest din urma caz, care este acel domeniu.

Evident, domeniul in care se manifesta pe de o parte puterea de stapanire si taria de caracter, pe de alta nestapanirea si slabiciunea, este cel al placerii si neplacerii. Or, dintre lucrurile ce genereaza placerea, unele sunt necesare, altele demne de dorit in sine, dar susceptibile de exces. Necesare sunt cele legate de corp (ma refer la sursele de placere privitoare la hrana, apetit sexual si tot ce intereseaza corpul, despre care am aratat mai inainte ca alcatuiesc domeniul compatarii si necumpatarii). Celelalte, fara sa aiba un caracter necesar, sunt demne de dorit in sine (de exemplu victoria, onorurile, bogatia si alte bunuri si placeri de acest fel).

Pe cei care comit excese in privinta placerilor din aceasta ultima categorie, incalcand regula dreapta existenta in ei, nu-i numim oameni nestapaniti pur si simplu, ci precizand ca sunt nestapaniti in materie de bunuri materiale, castig, onoruri sau manie; considerandu-i diferiti de cei nestapaniti in sensul propriu al termenului, ii numim astfel doar prin similitudine (ca in cazul lui Anthropos, invingatorul la Jocurile Olimpice: la el, numele propriu se deosebeste foarte putin de termenul generic, totusi se deosebeste). Dovada ca, in timp ce lipsa de stapanire de sine, fie totala, fie partiala, este blamata nu numai ca o greseala, ci si ca un viciu, nici unul dintre cei despre care am vorbit mai sus nu este blamat.

Dar dintre oamenii care vin in contact cu placerile senzoriale (ce constituie, cum spuneam, domeniul cumpatarii si necumpatarii), cel care urmareste fara premeditare excesul in placeri, evitand in acelasi timp excesul in lucruri neplacute ca foamea, setea, caldura, frigul si toate celelalte senzatii legate de simtul tactil si de gust, si se comporta astfel impotriva propriei sale intentii si ratiuni, este numit un om lipsit de stapanire de sine fara vreo alta precizare legata de ceva anume, de manie de exemplu, ci doar nestapanit pur si simplu. Ca dovada, numai referitor la acest gen de placeri vorbim si de oameni slabi, niciodata referitor la celelalte. Acesta este si motivul pentru care ii confundam pe omul nestapanit si pe cel necumpatat, pe cel stapan pe sine si pe cel cumpatat (dar niciodata nu facem aceasta confuzie cand e vorba de nestapanirea prin similitudine), si anume pentru ca placerile si neplacerile la care se raporteaza comportamentul lor sunt oarecum aceleasi; numai ca, desi domeniul este acelasi, modul lor de a se comporta este diferit, unii actionand astfel in mod deliberat, ceilalti nu. De aceea, il vom numi necumpatat mai degraba pe cel care, fara sa resimta dorinta, sau animat de o slaba dorinta, urmareste excesele in placeri si evita chiar si neplacerile marunte, decat pe cel care se comporta in acelasi fel sub impulsul unei dorinte intense; caci ce n-ar fi in stare sa faca unul ca el, daca ar resimti si dorintele tineretii sau suferinta acuta generata de lipsa placerilor necesare?

Dintre dorinte si placeri, unele sunt legate de lucruri generic frumoase si bune (caci, dupa distinctia facuta anterior, unele lucruri placute sunt prin natura lor demne de dorit, altele sunt contrariul acestora, altele sunt intermediare), de pilda bunurile materiale, castigul, victoria, onorurile. In ce priveste aceste lucruri placute si celelalte de acelasi fel, ca si cele intermediare, blamul nu se aplica pentru faptul de a le resimti, de a le dori sau de a le iubi, ci pentru maniera de a o face, adica in mod excesiv. De aceea, cei care, incalcand regula rationala, fie ca se lasa dominati de vreunul dintre aceste lucruri frumoase si bune prin natura, fie ca le urmaresc in mod excesiv, de exemplu cei ce manifesta un atasament prea mare pentru onoruri, copii sau parinti, <nu sunt oameni viciosi> (pentru ca aceste lucruri sunt bune, iar cei ce manifesta atasament fata de ele sunt demni de lauda; dar si in privinta lor poate surveni excesul, daca, de exemplu, asemeni Niobei, ajungi sa infrunti chiar si zeii, sau daca, asemeni lui Satyros, cel supranumit Philopator, manifesti fata de un parinte o afectiune ce trece drept curata nebunie). In atasamentul fata de asemenea lucruri nu exista, deci, nimic vicios, pentru ca, dupa cum am mentionat, fiecare dintre ele este prin natura demn de dorit in sine; dar excesele in ce le priveste sunt rele si trebuie evitate. De asemenea, nu poate fi vorba, in privinta lor, de lipsa de stapanire (caci lipsa de stapanire este ceva care nu numai ca trebuie evitat, ci este si blamabil); dar, din cauza similitudinii acestui afect cu lipsa de stapanire, se face uz de termenul de nestapanire, adaugandu-i-se in ficare caz o specificare, la fel cum calificam drept medic prost sau actor prost pe cineva care n-ar putea fi numit rau in sens propriu. Este evident, deci, ca, la fel cum in exemplele de mai sus nu aplicam termenul de “rau” pur si simplu, pentru ca nu este vorba de un viciu, ci de ceva apropiat prin analogie, tot astfel, si in cazurile despre care am vorbit mai inainte, trebuie sa tinem seama ca de stapanire si nestapanire propriu-zisa nu se poate vorbi decat in acelasi domeniu in care se manifesta si cumpatarea si necumpatarea; daca este vorba, de pilda, de manie, aplicam acesti termeni doar in virtutea analogiei si de aceea, adaugand o precizare, vorbim de “nestapanire la manie”, tot asa cum vorbim de “nestapanire in materie de onoruri” sau “in materie de castig”.