E vorba despre chestia asta (via Scientific American). Pe scurt, ideea e ca niste oameni de stiinta din Japonia au reusit sa puna la punct un programas de calculator care interpreteaza rezultatele unui fMRI (v. si aici) pe o anumita portiune din creier (in cortexul vizual) si produce ca rezultat imaginile la care se uita posesorul creierului in momentul respectiv (ok, cu un delay de cel putin 12 secunde).
Gramo are niste idei legate de toata povestea asta, dar voiam sa stim mai intai ce parere aveti voi.
(poza e de aici)
pe mine mă cam strînge în spate…
Hmmm… deci asa isi poate da seama nevasta daca esti la amanta? 😀
Din cate stiu eu, in timpul REM, creierul functioneaza la fel ca in timp ce suntem trezi si facem ceva, atata doar ca nu ne putem misca. Ar fi interesant daca cineva ar putea vedea ce visam. 🙂
Nu am citit articolul cand am scris comentariul 😛
Banuiesc ca una dintre ipotezele studiului acela de fMRI e ca creierul uman (respectiv o zona din cortexul vizual) reactioneaza (primeste mai mult sau mai putin sange pe zone – doar asta se poate vedea intr-un MRI) identic la momente diferite la aceiasi stimuli vizuali.
O a doua ipoteza ar fi ca daca primim mai multi stimuli vizuali intr-un termen scurt rapsunsul creierului e o combinatie (liniara oare) de raspunsurile la fiecare stimul in parte (banuiesc ca e asa din lista aia cu literele NEURON recunstruite foarte neclar).
In mare e interesanta idea, desi dupa cum formuleaza in articolul ala, un nespecialist in MRI poate sa isi imagineze ca ei pot sa “vada” efectiv prin MRI imaginile, cand defapt ei doar identifica intr-o baza de date o imagine la care in prealabil au vazut cum reactioneaza subiectul.
Neuroscience imi pare asa o zona shady a stiintei – se ocupa cu ce-i mai “hardcore”, the root of all good&evil, the mighty brain. Chestia cu cititul gandurilor ma sperie, adio privacy. Intr-o buna zi vom fi condusi de roboti foarte smecheri 🙂
Știi bancul cu ardeleanul și girafa?
Așa zic și eu acum, așa ceva nu există! 😀
hmmm….mie imi pare un articol tipic de popularizare a stiintei. ce ne poate atrage? posibilitatea ca visele noastre sa se obiectiveze in imagini, accesibile altcuiva. si totusi, visul e in primul rand lipsit de sintaxa. daca comunicand visul il aranjez oarecum pe linie narativa sau descriptiva, in care respect logica subiectului si predicatului pentru ca celalalt sa ma inteleaga, asta e o procesare post-eveniment. in timp ce visez, creierului meu nu ii pasa de logica, de patternuri predictibile, genereaza doar imagini ce combina stimuli procesati la nivel subatentional si cei cu incarcatura emotionala, cumulati de o zi, doua, trei….
pe de alta parte creierul nostru e performant pentru ca functioneaza asociativ, ganditi-va doar la modelarile neuromimetice. faptul ca o zona a creierului e mai intens activata nu imi poate decat sugera o categorie destul de larga de outputuri posibile. nu cred ca tehnologia actuala si cea imediat viitoare va putea sa identifice ca eu ma gandesc specific la un urs alb cu picatele roz, sau sa redea textul asta din simpla imagine fMRI. ne-am dori un creier specific ca o harta….creierul e harta “tarii mele”. cred ca analizand-o putem ajunge intr-un anume oras, dar harta nu imi arata si unde e alimentara la care au pufuletii mei preferati :)).
cat despre citirea starilor emotionale complexe…de zeci de ani se cauta tratamente specifice pentru depresie, anxietate etc. nu stim mai mult decat ca ba e prea putina serotonina, ba un exces etc. nivelul de specificitate e extrem de redus, iar daca privim cu onestitate lucrurile, nu stim foarte mult despre emotii. plus ca emotia e post-cognitiva, ceea ce ne readuce la punctul unu. presupunand ca va reusi sa se identifice cu exactitate ca eu ma gandesc la ursul alb cu picatele. gandul asta cum e procesat mai departe ca sa imi produca emotia? si poate genera 1, 2, 3 emotii, combinatia lor? hmmm, oare aberez? e totusi f tarziu…
Eu nu prea inteleg cum si cine trebuie sa aprobe “citirea” aceasta a imaginilor /gandurilor / visurilor. Adica cum si-ar putea da cineva seama de diferenta (presupunand ca exista), de specificitatea interpretarii stimulului de catre un anume creier hic et nunc. La sfarsit “subiectul” spune “da, la asta m-am gandit/asta vad” si cel care testeaza spune “ah, da, e putin diferita aceasta imagine generata de program de cum vad un hartia pe care scrie NEURON”. Nu stiu de ce, dar nu vad cum ar putea sa aiba loc aceasta discutie fara o regresie la infinit oarecare.
Si daca nu putem avea un astfel de accept intersubiectiv, mai e stiinta; sau macar ne mai spune ceva relevant?
ma indoiesc ca cititul imaginilor e suficient pentru decorticarea viselor, gandurilor…or, subiectul, adica eu, sunt cel care, teoretic, imprim logica gandurilor, ordonez imaginile dupa logici cunoscute exclusiv mie…se prea poate 10 imagini diferite ale unui peisaj de seara sa-i para insignifiante unui cercetator dotat cu un asemnea aparat, dar semnificatia acelor peisaje imi este cunoscuta doar mie…
ma rog, sociobiologia crede, intotdeauna, ca poate reduce omul si gandirea la aptru fluxuri de sange, eu zic ca nu ne asteapta nimic prea grozav…
Pingback: My two cents despre povestea cu descifrarea “imaginilor din creier” at Gramo`s World