II

Dar ne-am putea intreba cum este posibil ca cineva care judeca corect sa aiba o conduita lipsita de stapanire. Astfel, unii afirma ca este cu neputinta ca un om dotat cu stiinta sa se comporte intr-un asemenea mod. Caci, dupa cum gandea Socrate, ar fi straniu ca, acolo unde stiinta este prezenta, sa existe altceva care sa o domine, tragand-o de colo-colo dupa sine ca pe un sclav.

Socrate respingea cu totul aceasta teorie, ca si cand lipsa de stapanire nici n-ar exista, pentru ca, dupa el, nimeni care-si exercita judecata nu ar mai putea actiona impotriva a ceea ce crede ca e mai bine, iar daca actioneaza astfel o face din ignoranta. Teoria socratica este insa in vizibila contradictie cu faptele si trebuie sa cercetam, in legatura cu pasiunea in cauza, presupunand ca la originea ei sta ignoranta, modul in care survine aceasta ignoranta (pentru ca, evident, omul care-si pierde stapanirea de sine nu considera, inainte de a cadea prada pasiunii, ca e bine sa faca ceea ce face).

Totusi, unii ganditori admit partial teoria socratica, desi partial o resping. Fiind de acord ca nimic nu este superior stiintei, ei resping asertiunea ca nimeni nu actioneaza impotriva a ceea ce, dupa propria-i opinie, este mai bine; acesta este si motivul pentru care ei afirma ca, atunci cand un om incapabil de stapanire se lasa dominat de placeri, nu in posesia stiintei se afla, ci in cea a opiniei. Dar daca intr-adevar opinia si nu stiinta este cea care-l conduce, daca nu o convingere solida este cea care opune rezistenta, ci una slaba, cum se intampla la cei ce ezita, ar trebui sa manifestam indulgenta fata de cel care, in fata unor dorinte intense, este incapabil sa ramana ferm; si totusi, raul, ca de altfel tot ce este blamabil, nu se poate bucura de indulgenta.

Sa fie atunci intelepciunea practica cea care opune rezistenta? Caci forta ei este cea mai mare. Dar ar fi de-a dreptul absurd: acelasi om ar trebui sa fie in acelasi timp si intelept si lipsit de stapanire; or, nimeni nu poate sustine ca celui ce poseda intelepciunea practica i-ar sta in fire sa comita de bunavoie actele cele mai rele. In afara de asta, am aratat mai inainte ca posesorul intelepciunii practice este in mod deosebit dotat pentru actiune (caci domeniul lui este cel al faptelor particulare) si ca poseda si celelalte virtuti.

Un alt punct de discutie este acela ca, daca stapanirea de sine implica existenta unor dorinte intense si rele, omul cumpatat nu este identic cu omul stapan pe sine, dupa cum omul stapan pe sine nu este un om cumpatat; caci pe omul cumpatat nu-l caracterizeaza nici dorintele excesive, nici cele rele, pe cand omul cu stapanire de sine trebuie sa le resimta. Si asta pentru ca, daca dorintele acestuia din urma ar fi bune, dispozitia morala care interzice sa li se dea curs ar fi rea, astfel incat nu totdeauna stapanirea de sine ar fi expresia virtutii; iar daca dorintele ar fi slabe fara sa fie rele, faptul de a le rezista nu ar avea in sine nimic remarcabil, si nici daca ar fi rele dar slabe nu ar insemna mare lucru sa le reziste.

Apoi, daca stapanirea de sine te face sa perseverezi in orice fel de opinie, ea poate fi si rea, de exemplu cand te face sa starui intr-o opinie falsa. Si daca, la randul ei, lipsa de stapanire te poate face sa abandonezi orice opinie, este posibil sa existe si o lipsa de stapanire buna, ca in cazul lui Neoptolemos din tragedia Philoktetes a lui Sofocle; el este demn de lauda pentru ca, repugnandu-i minciuna, nu a persistat in atitudinea pe care i-o insuflase Odysseus.

O alta dificultate este cea ridicata de argumentul sofistic. Dorind sa impuna opinii paradoxale, ca sa treaca, in caz de reusita, drept oameni abili, sofistii ajung la un silogism ce se incheie intr-o aporie; in acest caz, gandirea se simte inlantuita, pentru ca, pe de o parte, ea nu vrea sa ramana la o concluzie nesatisfacatoare, pe de alta se afla in imposibilitatea de a inainta, neputand solutiona rationamentul. Dar se poate intampla ca dintr-un astfel de rationament sa rezulte ca lipsa de ratiune combinata cu lipsa de stapanire de sine constituie o virtute: caci lipsa de stapanire duce la infaptuirea contrariului a ceea ce este conceput ca bine, dar cum, pe de alta parte, binele este conceput ca rau si deci ca un lucru ce nu trebuie infaptuit, rezulta ca se va infaptui binele si nu raul.

Mai mult, cine face si urmareste ceea ce este placut din convingere si prin alegere deliberata, pare preferabil celui ce o face nu din calcul, ci din incapacitatea de a se stapani. Primul este mai usor de vindecat, pentru ca poate fi determinat sa-si schimbe convingerile, pe cand omului incapabil de a se stapani i se poate aplica proverbul care spune: “cand apa te sufoca, de ce trebuie sa mai bei inca?”. Daca acesta din urma ar fi facut din convingere ceea ce face, ar inceta odata cu schimbarea convingerii; dar, asa cum este, chiar convins fiind ca trebuie sa faca un lucru, el tot va face altul.

In sfarsit, daca in orice domeniu poate exista stapanire si nestapanire de sine, care este atunci omul incapabil de a se stapani in sensul propriu al cuvantului? Caci nimeni nu manifesta lipsa de stapanire sub toate formele ei si totusi despre unii oameni spunem ca sunt lipsiti de stapanire pur si simplu.

Acestea sunt, cu aproximatie, aporiile ce survin in subiectul de fata. Unele aspecte ale lor trebuie sa le solutionam, pe altele sa le lasam la o parte; caci solutionarea unei aporii consta de fapt in descoperirea adevarului.