[textul e aici]

Daca numim intelepciunea practica si intelepciunea speculativa virtuti, inseamna ca ele ne pot ajuta, intr-un fel, sa fim fericiti. De ce? Fiindca “fericirea este o activitate a sufletului in conformitate cu virtutile”. Cu asta se ocupa acum Aristotel, dar mai intai spune de ce ar putea crede cineva ca intelepciunea practica si cea speculativa nu ne folosesc la nimic.

In primul rand, fiindca intelepciunea speculativa nu ne duce decat la adevaruri eterne si statice (gen “sufletul e simplu”), in timp ce actiunile noastre au legatura cu domeniul schimbarii. In al doilea rand, fiindca virtutile etice sunt niste inclinatii pe care ti le formezi prin antrenament, prin obisnuinta.

Daca m-am obisnuit, de pilda, sa nu arunc hartii pe jos, faptul ca ma gandesc ca e rau sa arunci hartii pe jos si inteleg de ce e rau nu prea conteaza. Eu nu arunc hartii in virtutea obisnuintei, iar obisnuinta nu se poate forma si nici pierde ca urmare a vreunei intelepciuni.

Iar aici vine o analogie: degeaba cunosc principiile gimnasticii, daca nu fac gimnastica. Si inca una: daca vrei sa fii sanatos nu ai nevoie sa inveti medicina.

Si abia acum vine si raspunsul lui Aristotel. In primul rand, zice el, intelepciunea practica si intelepciunea speculativa sunt valoroase in sine. Ar merita sa ni le dorim chiar daca nu ar fi bune la nimic. De ce? Fiindca fiecare reprezinta implinirea potentialului unei parti a sufletului nostru.

Raspunsul asta are cateva probleme, dar n-o sa intru acum in detalii. Anyway, mai exista si un “al doilea rand” (unde apare in treacat si “intelepciunea filosofica”, dar nu ea e obiectul discutiei si probabil o sa revina mai incolo, asa ca o las la o parte).

In al doilea rand, zice Aristotel, analogia e gresita. Cunoasterea medicinei nu produce sanatate, dar intelepciunea e precum sanatatea, iar sanatatea produce sanatate – daca esti sanatos, asta te ajuta sa te pazesti mai usor de boli si sa ramai sanatos.

Nici cu raspunsul asta nu ne-am lamurit prea bine, dar mai vine unul. Virtutile etice, zice Aristotel, te indreapta catre scopurile bune, care merita sa fie urmarite. Iar intelepciunea practica (observati ca intelepciunea speculativa a disparut din peisaj, nu?) te ajuta sa gasesti mijloacele potrivite pentru atingerea scopului.

Altfel spus, daca vreau sa fac o fapta buna, dar n-am intelepciune practica, s-ar putea sa nu stiu cum sa o fac, sau sa o fac prea tarziu.

Dar la asta s-ar putea raspunde ca intelepciunea practica nu e in sine buna sau rea. Sau ca e buna sau rea in functie de scopul pe care ti-l alegi.

Aristotel pare sa vada si el asta, atunci cand spune: “Exista deci o facultate, numita abilitate, a carei caracteristica este de a putea face toate lucrurile ce converg spre scopul propus si de a-l atinge. Daca scopul este nobil, aceasta facultate merita laude; dar daca scopul este josnic, ea nu mai inseamna decat viclenie.”

Dar apoi el alege sa numeasca intelepciune practica doar intelepciunea utilizata pentru atingerea scopurilor bune. Dar prin asta el nu ne-a arata ca intelepciunea practica are o valoare morala. Are doar daca se asociaza cu virtutile morale.

Cu toate astea, Aristotel incearca sa sustina ca intelepciunea care nu se asociaza cu virtutile morale nu mai e intelepciune. De ce? Fiindca “viciul ne deturneaza privirea, facandu-ne sa ne inselam asupra principiului actiunii” – principiul actiunii aici trebuie sa fie un scop bun. Dar cu asta ne invartim in cerc.

Concluzia lui Aristotel este ca “nu poti fi posesor al intelepciunii practice fara sa fii virtuos”. Dar asta s-ar putea spune si asa: “n-o sa-i numesc intelepti pe oamenii rai”. Iar despre intelepciunea speculativa nu se mai spune deja nimic, dar poate o sa mai revina Aristotel mai incolo la ea. 🙂