Nu era de ajuns ca e greu de distins intre vioiciune de spirit si sagacitate, acum Aristotel vorbeste si despre spiritul de discernamant. Ce e, pana la urma, cu toate astea? Sunt alte facultati (sau virtuti), pe langa intelepciunea practica, intuitia intelectuala si celelalte? Sau i se subsumeaza intelepciunii practice?

In orice caz, Aristotel spune ca toate astea converg si te ajuta sa realizezi bine (sau corect) actiunile practice pe care ti le propui.

Dupa care incepe sa vorbeasca despre niste silogisme. Zice, de pilda: “Caci toate aceste facultati au ca obiect termenii ultimi, adica domeniul cazurilor particulare”. Asta am inteles-o in felul urmator.

Sa luam, de pilda, cel mai banal silogism: “Toti oamenii sunt muritori. Socrate e om. Socrate e muritor.” Termenii ultimi sunt subiectul si predicatul silogismului, adica termenii care ocupa pozitia de subiect si predicat in concluzie – “Socrate” si “muritor”. Intrucat orice silogism e un rationament deductiv, e clar ca in concluzie se va vorbi despre ceva mai putin general decat in premise. De aia termenii ultimi tin de domeniul cazurilor particulare.

Asta am inteles, in mare. Dar apoi vine o chestie mai complicata. Apar termenii extremi. Asta ar trebui sa fie o denumire pentru toti termenii care apar in silogism: “Socrate”, “om”, “muritor”. Sa vedem care e mecanismul.

“Intelectul sesizeaza, prin demonstratie, termenii imobili si primi.” – poate asta inseamna ca ne prindem ca toti oamenii sunt muritori. De ce ar fi nevoie de o demonstratie pentru asta nu e limpede. Trecem peste.

Apoi intelectul “in ordinea practicii, sesizeaza termenul ultim si contingent, adica premisa minora”. Premisa minora din exemplul cu Socrate este “Socrate e om”. Socrate ar fi putut sa nu existe – probabil de asta se spune ca termenul e contingent. Iar pentru a vedea ca Socrate e om nu mai ai nevoie de demonstratii. Dar tot intelectul il folosesti, fiindca ii aplici lui Socrate conceptul de om, care e in intelect.

Iar apoi zice Aristotel: “De aceea, intelectul practic este in acelasi timp si principiu, si scop; caci aceleasi lucruri de la care pornesc demonstratiile constituie si obiectul concluziilor lor.”.

Asta am inteles-o asa. Poti porni de la principiul ca toti oamenii sunt muritori, pentru a arata ca si Socrate este. Prima afirmatie e principiul, iar ultima e scopul. Dar poti merge si in sens invers. Cand rationezi inductiv pleci de la cazuri particulare (Socrate e muritor) si tragi concluzii generale (toti sunt). In cazul asta propozitia particulara (aia cu Socrate) e principiul, iar cea generala e scopul.

N-am inteles prea bine la ce ii folosesc toate consideratiile astea lui Aristotel, dar macar am inteles cat de cat ce vrea sa spuna. 🙂

Mai departe Aristotel vrea sa sustina ca toate calitatile de pe lista lui sunt virtuti, adica nu le poti avea din nastere, pur si simplu. Pentru asta invoca opinia comuna ca toate calitatile astea sunt asociate cu anumite varste.

Hmmm,… chiar toate? N-ai putea avea un spirit vioi la orice varsta? E suficient, pentru a sustine ca asta nu e o calitate innascuta (ca urechea muzicala, de pilda), sa spui ca oamenii cred ca nu e? Parca n-ar fi. 🙂

Anyway, va citesc incheierea: “Am stabilit deci, in cele de mai sus, natura intelepciunii practice si pe cea a intelepciunii speculative, obiectul fiecareia dintre ele, precum si faptul ca fiecare este virtutea unei alte parti a sufletului.”

Acum nu mai e vorba nici despre spiritul de discernamant, nici de sagacitate, nici de intelectul practic. Prin urmare, s-ar putea, totusi, ca Aristotel sa le vada pe toate asta ca subsumandu-se, intr-un fel, intelepciunii (practice si speculative).

Oricum, e limpede ce crede Aristotel – intelepciunea practica si intelepciunea speculativa sunt virtuti intelectuale (dianoetice). Iar in continuare mr. A o sa incerce sa arate in ce fel ne pot ajuta virtutile astea sa fim fericiti.

p.s.: Textul e aici, pagina proiectului lecturii din Etica Nicomahica e asta.