[comentariul la textul de saptamana trecuta o sa apara cu o mica intarziere]

IX

Exista o distinctie intre actul cercetarii si cel al deliberarii, caci a delibera inseamna a cerceta un anumit lucru. Trebuie deci sa vedem in ce consta buna deliberare, si anume daca este stiinta, opinie, perspicacitate sau ceva de alt gen.

Stiinta, in orice caz, nu este; caci nu cercetam ceea ce se stie, dar buna deliberare este o forma a deliberarii si cel ce delibereaza cerceteaza si chibzuieste. Ea nu este nici perspicacitate; caci perspicacitatea se manifesta instantaneu, fara o reflectie prealabila, pe cand deliberarea cere timp, de unde si zicala ca trebuie sa executi cu promptitudine ceea ce ai deliberat pe indelete. Vioiciunea de spirit se deosebeste si ea de buna deliberare; caci vioiciunea de spirit este o forma de perspicacitate. In sfarsit, buna deliberare nuse identifica nici macar cu vreo forma de opinie.

Dar, intrucat cel ce delibereaza prost comite erori, pe cand cel ce delibereaza bine delibereaza corect, este evident ca buna deliberare este o forma de rectitudine. Nu insa o rectitudine a stiintei, nici a opiniei, caci stiinta nu presupune rectitudinea (nepresupunand nici eroarea), iar rectitudinea opiniei este adevarul; si, in afara de asta, tot ce este obiect al opiniei este dinainte determinat. Cum insa buna deliberare nu poate fi conceputa in afara calculului reflexiv, ne ramane sa o definim ca pe o rectitudine a reflectiei, ea nefiind inca o afirmatie. Si daca opinia nu este o cercetare, ci deja un fel de afirmatie, in schimb, cel ce delibereaza, fie ca delibereaza bine, fie ca delibereaza rau, cerceteaza ceva si reflecteaza.

Pentru ca buna deliberare consta intr-o anume rectitudine a deliberarii, trebuie sa incepem prin a cerceta natura si obiectul deliberarii. Dar, cum termenul de rectitudine comporta mai multe sensuri, nu este vorba aici, evident, de orice fel de rectitudine. Caci si omul netemperat, deci vicios, va putea atinge prin rationament ceea ce isi propune, astfel incat el va fi deliberat corect, chiar daca ceea ce va obtine va fi un mare rau. Or, dupa parerea generala, buna deliberare este in sine un bine; si chiar in acest fel de rectitudine a deliberarii consta ea, adica in cea capabila sa aiba ca rezultat un bine.

Este posibil insa ca binele insusi sa fie atins printr-un fals silogism, si astfel sa se obtina rezultatul care trebuie, dar nu prin mijlocul care trebuie, ci printr-un termen mediu fals. Prin urmare, nu este inca o buna deliberare aceea prin care obtinem ceea ce trebuie, dar nu prin intermediul a ceea ce trebuie.

Mai este posibil, de asemenea, ca scopul sa fie atins dupa o deliberare prea indelungata sau prea scurta. Ei bine, nici aceasta nu este o buna deliberare, buna deliberare fiind o rectitudine conforma cu ceea ce este util, care sa atinga scopul ce trebuie atins, cu mijloacele cuvenite si in durata de timp cuvenita.

In sfarsit, se poate delibera bine fie in general, fie cu un scop determinat. Buna deliberare in sens general va fi deci cea bine condusa spre un scop in general, iar cea aplicata la un domeniu particular va fi cea care ne conduce spre un scop determinat.

Daca deci a delibera bine constituie o trasatura proprie oamenilor ce poseda intelepciunea practica, buna deliberare trebuie sa fie o rectitudine ce consta in cautarea mijlocului util pentru atingerea unui scop, a carui previziune exacta este intelepciunea practica.

X

Dar mai exista si capacitatea de intelegere si sagacitatea, datorita carora ii numim pe cei ce le poseda oameni cu spirit viu si patrunzator. Ele nu se confunda nici cu stiinta in general sau cu opinia (altfel toti oamenii ar fi inteligenti), nici cu o stiinta speciala (cum ar fi medicina, care se ocupa de sanatate, sau geometria, care se ocupa de marimi); caci intelegerea nu are ca obiect nici lucrurile eterne si imobile, nici pe cele supuse devenirii, ci pe acelea care pot fi obiect al indoielii si deliberarii. Obiectul ei este deci acelasi cu cel al intelepciunii practice, fara insa ca intelegerea si intelepciunea practica sa fie identice. Intelepciunea practica are un caracter imperativ (scopul ei fiind de a decide ce trebuie facut si ce nu), pe cand capacitatea de intelegere se limiteaza la a judeca (intelegerea este, de fapt, acelasi lucru cu sagacitatea, omul inteligent fiind un om cu spirit patrunzator).

Dar intelegerea nu consta in a poseda, nici in a dobandi intelepciunea practica. Dimpotriva, la fel cum, facand uz de stiinta, spunem “a intelege” cu sensul de “a invata”, tot astfel, facand uz de opinie, ceea ce numim “a intelege” inseamna a judeca spusele cuiva in domeniul ce tine de intelepciunea practica, si a le judeca in mod corect; caci bine si corect inseamna acelasi lucru. Si termenul de “intelegere” pe care-l utilizam pentru a desemna calitatea oamenilor cu spirit patrunzator provine de la aceasta “intelegere” aplicata la stiinta, unde adesea cuvantul “a invata” este luat in sensul de “a intelege”.