Adrian si Bogdan (asta ca sa nu le spunem A si B) se intalnesc din cand in cand. De obicei se intalnesc la petreceri sau la serate sau la dineuri. Cam o data la cateva saptamani. In rest nu se vad.
Fiecare isi vede de treaba lui, in restul timpului. Si nici unul dintre ei nu bea decat la petreceri, serate sau dineuri, sau alte trebusoare de genul asta.
Doar ca fiecare dintre ei se ameteste usor. Asa ca Adrian si Bogdan s-au vazut, unul pe altul, mai mult beti.
Normal, fiecare se gandeste “bai, eu pe asta nu l-am vazut decat beat, de fiecare data”. Sau: “mare betiv mai e si asta, de un an de zile e doar varza”. S.a.m.d. Dupa inca vreo cativa ani in care lucrurile continua in aceeasi maniera, fiecare crede despre celalalt ca e un betiv ordinar.
Cu toate astea, fiecare dintre ei, dupa cum spuneam, e un om superok, care nu bea decat ocazional. Ciudat, nu?
[sursa imaginii de mai sus e aici]
cred ca in realitate un “ochi exersat” se prinde la un moment dat daca amicul este “om perfect” sau “betiv ordinar”. dar, teoretic, este posibil, de ce nu?
Cele doua ganduri pe care le-ai consemnat sunt diferite intr-un sens important: in cazul al doilea exista o inferenta implicita: pornind de la ideea ca de fiecare data cand l-am vazut pe celalalt acesta era beat este trasa concluzia ca este un betiv ordinar. Exista aici cel putin o premisa implicita discutabila. Cred ca pot fi date multe exemple de astfel de “ispite”; ele sunt destul de obisnuite. Pare a fi important sa ne dam seama cand facem astfel de deductii, deoarece exista pericolul sa gresim, ca si in situatia prezentata de tine.
mda, alt exemplu pentru mintea noastra facuta sa generalizeze, sa decontextualizeze, sa ii fie comod si econom sa gandeasca 🙂
Chestia asta se cheama “eroare de atribuire” si cam asa functioneaza (de multe ori) stereotipurile