VIII

Politica si intelepciunea practica sunt unul si acelasi habitus, desi esenta lor nu este aceeasi. Intelepciunea practica aplicata la cetate prezinta o forma superioara, si anume cea legislativa; cealalta, legata de cazuri particulare, poarta numele comun ambelor, adica cel de politica. Aceasta din urma dirijeaza actiunea si deliberarea, caci decretul ce rezulta este obiect al actiunii si punct final al deliberarii. Din acest motiv, numai despre cei ce se ocupa de acest aspect al politicii se spune ca fac efectiv politica, ei fiind de fapt singurii care o pun in aplicare, in maniera unor adevarati artizani.

Dar, dupa opinia comuna, intelepciunea practica are prin excelenta ca obiect individul; si aceasta forma particulara a ei este cea care poarta numele generic de intelepciune practica, in timp ce alte forme de intelepciune practica au fost numite economie domestica, legislatie, politica (impartita, la randul ei, in deliberativa si judiciara).

Fara indoiala, a-ti cunoaste propriile interese poate constitui o forma de cunoastere, dar ea este mult diferita de celelalte. Si in general se crede ca cel ce-si cunoaste interesele personale, dedicandu-le timpul, este posesorul intelepciunii practice; or, oamenii politici se amesteca intr-o multime de chestiuni ce nu-i privesc personal. De aici si versurile lui Euripide:

Dar cum as putea trece drept intelept, eu care ma aflam la adapost de griji, / simplu numar in multimea de soldati, / participand la soarta comuna? / Caci oamenii iesiti din comun ce fac mai mult decat…

Oamenii cauta in general propriul lor bine, incredintati fiind ca astfel trebuie sa procedeze. Din aceasta opinie s-a si nascut ideea ca a da dovada de intelepciune practica inseamna a proceda in acest fel. Si totusi binele individual nu poate exista, desigur, independent de economia domestica si de constitutia politica. Dar, chiar si asa, modul in care trebuie urmarite propriile interese ramane obscur si trebuie supus examinarii.

O confirmare a celor spuse mai sus este faptul ca tinerii pot fi geometri sau matematicieni, si pot chiar sa exceleze in astfel de domenii, dar nu trec niciodata drept posesori ai intelepciunii practice. Motivul este ca intelepciunea practica se raporteaza si la individual, a carui cunoastere se dobandeste prin experienta, de care tinerii sunt lipsiti, ea necesitand un timp indelungat.

Ne-am mai putea intreba si de ce un tanar poate fi matematician, dar nu filosof sau naturalist. Nu cumva pentru ca matematica porneste de la principii abstracte, pe cand principiile fizicii si cele ale filosofiei isi au originea in experienta si, deci, in cazul acestora din urma, tinerii nu-si pot forma o convingere personala, ci se marginesc la simple afirmatii, pe cand natura notiunilor matematice este usor de sesizat? Sa adaugam ca, in procesul deliberarii, eroarea poate privi fie universalul, fie individualul, caci poti ignora, de pilda, fie ca toate apele grele sunt nesanatoase, fie ca o anumita apa este apa grea.

Ca intelepciunea practica nu este stiinta, e un fapt evident: ea are ca obiect individualul, dupa cum am mai spus, caci individualul este obiectul actiunii. Ea se afla deci, la antipodul intelectului intuitiv. Acesta din urma are ca obiect definitiile, pentru care nu exista demonstratie, pe cand intelepciunea practica are ca obiect individualul, care nu este obiect al stiintei, ci al senzatiei; nu senzatie a sensibilului propriu-zis, ci senzatie de tipul aceleia prin care simtim ca individualul, in matematica, este de exemplu triunghiul; caci si in aceasta drectie trebuie sa ne oprim. Dar aceasta din urma este mai mult senzatie decat intelepciune practica, desi de un gen diferit.