VI

Daca stiinta este o judecata asupra universalului si necesarului si daca exista principii ale lucrurilor demonstrabile si deci ale oricarei stiinte (caci stiinta comporta rationamentul), principiul obiectului stiintei nu poate fi obiect nici al stiintei, nici al artei, nici al intelepciunii practice; caci, pe de o parte, obiectul stiintei este demonstrabil, pe de alta arta si intelepciunea practica au ca obiect contingentul. Intelepciunea speculativa nu are nici ea principiile ca obiect, intrucat filosofului ii este propriu sa demonstreze anumite lucruri.

In consecinta, daca dispozitiile habituale prin care, atat in privinta necesarului, cat si a contingentului, cunoastem adevarul fara sa ne inselam vreodata, sunt stiinta, intelepciunea practica, intelepciunea speculativa si intelectul intuitiv, si daca dintre primele trei (ma refer la intelepciunea practica, la stiinta si intelepciunea speculativa) nici una nu poate avea ca obiect principiile, ramane doar ca principiile sa constituie obiectul intelectului intuitiv.

VII

In domeniul artelor, “intelepciunea” este maiestria, pe care o atribuim celor ce au atins, in arta respectiva, culmile desavarsirii; de pilda, pe Phidias il numim maestru al artei sculpturale, pe Polykeitos maestru al statuariei. Deci termenul de sophia nu semnifica aici nimic altceva decat excelarea intr-o arta.

Credem insa ca anumiti oameni poseda maiestria intr-un sens absolut si nu intr-un domeniu particular sau in “altceva”, cum spune Homer in Margites:

“pe acela zeii nu l-au facut nici sapator, nici plugar, / nici iscusit in altceva”

Este deci evident ca cea mai desavarsita dintre formele de cunoastere trebuie sa fie intelepciunea speculativa, <adica filosofia>. In consecinta, filosoful trebuie nu numai sa cunoasca concluziile ce decurg din principii, ci si sa posede adevarul asupra principiilor insele. Se poate spune, astfel, ca filosofia este intuitie si totodata stiinta, stiinta incoronata de intelegerea realitatilor de ordinul cel mai inalt. Caci ar fi absurd sa atribuim politicii sau intelepciunii practice rangul de stiinta suprema, din moment ce omul nu detine locul suprem in univers.

Asa cum ceea ce este sanatos si bun pentru om difera de ceea ce este sanatos si bun pentru pesti, pe cand ceea ce este alb, sau ceea ce este rectiliniu sunt totdeauna identice cu sine, la fel si in filosofie toata lumea va recunoaste acelasi lucru, pe cand in intelepciunea practica fiecare va vedea altceva. Caci a poseda intelepciunea practica inseamna a avea o viziune clara a binelui individual si celui ce o poseda i se incredinteaza acest lucru. De aceea, chiar si unor specii de animale li se atribuie intelepciunea practica, si anume celor care, in privinta propriei lor vieti, manifesta o facultate de prevedere.

Este deci clar ca filosofia nu poate fi identificata cu politica. Daca am numi filosofie cunoasterea intereselor personale, ar insemna sa existe mai multe filosofii, caci una singura nu ar putea determina binele pentru toate speciile animale, ci ar fi nevoie de alta pentru fiecare, tot asa cum nu poate exista o arta medicala unica pentru toate fiintele. Cat despre argumentul superioritatii omului fata de celelalte specii animale, nu are nici o importanta aici; caci exista forme de existenta de o natura mult mai divina decat cea a omului, cun sunt de pilda cele mai luminoase dintre corpurile ce compun universul.

Din cele spuse mai sus, reiese clar ca filosofia este stiinta si totodata cunoastere intuitiva a lucrurilor care prin natura lor sunt cele mai elevate. Acesta este si motivul pentru care Anaxagoras, Thales si altii ca ei sunt priviti ca posesori ai intelepciunii speculative si nu ai celei practice, fiind vizibil ca isi ignora propriul interes, si daca se spune despre ei ca detin cunoasterea unor lucruri iesite din comun, admirabile, dificile si divine, dar fara utilitate, este pentru ca nu bunurile omenesti sunt cele pe care le cerceteaza.

Intelepciunea practica este insa cea care are ca obiect lucrurile specific umane si asupra carora se poate delibera; caci sarcina prin excelenta a celui ce poseda intelepciunea practica este aceea de a delibera bine. Dar nimeni nu delibereaza asupra lucrurilor imuabile, nici asupra celor ce nu comporta un scop, acest scop fiind binele realizabil prin actiune. Cel ce delibereaza bine este deci, in sens absolut, cel care urmareste, prin calcul reflexiv, atingerea supremului bine uman realizabil in actiune.

Intelepciunea practica nu se poate rezuma insa la sfera adevarurilor universale, ci trebuie sa detina si cunoasterea individualului; caci ea se raporteaza la actiune, iar domeniul actiunii este cel al cazurilor particulare. Iata de ce unii oameni, desi lipsiti de cunoasterea <universalului>, sunt mai apti de actiune decat cei ce o detin, ceea ce este valabil si pentru alte domenii; acestia sunt oamenii cu experienta. Cine stie, de exemplu, ca usor de digerat si buna pentru sanatate este carnea usoara, ignorand insa care anume este carnea usoara, nu poate aduce vindecarea, lucru pe care il va face mai degraba cel ce stie ca pentru sanatate este buna carnea de pasare.

Intelepciunea practica este deci legata de actiune; ea trebuie sa detina ambele tipuri de cunoatere, dar mai ales pe aceasta din urma. Si aici, insa, va exista o arta diriguitoare.