[textul e aici; pagina proiectului ‘Etica Nicomahica’ e aici; gata, am terminat cu “restantele” si am intrat in vacanta]
Aristotel spune ca pentru a intelege natura intelepciunii practice trebuie sa ne uitam la oamenii pe care ii consideram intelepti. Si nu e prima data cand face asta. Dar nu ar fi mai interesant sa ne uitam la oamenii care trec drept intelepti dar se dovedesc a fi foarte prosti si sa vedem ce le lipseste?
In fine, ar fi mult de discutat despre asta. Cum aflam ce e ratiunea, de pilda? Uitandu-ne la oamenii pe care ii consideram rationali? Si daca ne inselam? Daca oamenii care par perfect rationali sunt de fapt niste impostori? Daca deciziile lor aparent rationale sunt de fapt luate la intamplare sau la betie?
Dar sa presupunem ca ne descurcam. Ii gasim pe inteleptii practici si ne uitam la ei. Ce vedem, daca e sa ne luam dupa Aristotel? Ca delibereaza. Cum vedem asta? Ii zarim stand si cugetand adanc sau plimbandu-se ingandurati? Chestiile astea pot fi mimate foarte usor, btw. Probabil ca putem vedea, intr-un fel, ca un om evalueaza mai multe alternative diferite si ia o decizie. Asta s-ar putea intampla daca am discuta cu el si l-am sacai cu intrebari sau el ar gandi cu voce tare s.a.m.d. Ok, sa zicem ca e asa. Inteleptii practici delibereaza.
Iar de aici Aristotel trage concluzia ca intelepciunea practica nu este nici stiinta si nici arta. De ce? Fiindca in stiinta oamenii lucreaza cu adevaruri, nu cu pareri asupra carora se delibereaza. Iar in arta, daca ne luam dupa ce spunea Aristotel in capitolul trecut, iar nu se delibereaza. Dar aici distinctia care conteaza mai mult e cea dintre a produce un artefact si a actiona (scopul actiunii e actiunea insasi, scopul productiei e obiectul pe care il produci).
Si asa ajungem sa spunem ca intelepciunea practica este “un habitus al actiunii insotit de ratiune adevarata”. Adica o deprindere de a actiona luand decizii rationale. In plus, e vorba doar despre actiunile care pot fi “bune sau rele” pentru oameni.
Apoi vine exemplul cu Pericle (nu pizza, omul). Se pare ca Pericle a stiut sa ia decizii bune si pentru el insusi si pentru ceilalti cetateni. Avea, altfel spus, intelepciune practica. Ok.
Iar apoi Aristotel face in treacat o remarca destul de interesanta. Spune ca placerea sau durerea nu te pot influenta in privinta judecatilor teoretice (da, asa par sa stea lucrurile, n-o sa creada nimeni ca 2 + 2 fac 6, indiferent cat l-ai tortura), dar te pot influenta in privinta judecatilor practice, privitoare la actiuni (dupa ce te tortureaza dusmanul poti crede ca e acceptabil sa tradezi).
Cu urmatoarea afirmatie mi-am batut capul un pic: “arta isi poate asocia o virtute, pe cand intelepciunea, nu.” Pana la urma am inteles-o asa: in arta poti sa fii mai priceput sau mai nepriceput, poti sa ai maiestrie – asta ar fi un soi de virtute a artistului; in cazul intelepciunii practice, in schimb, nu poti fi “priceput intelept practic” sau “nepriceput intelept practic”. Intelepciunea practica este ea insasi o virtute, ti-o poti forma sau nu, asta e tot.
[LE: acum am vazut ca o lamurire oarecum asemanatoare apare si in nota de subsol 🙂 ]
Iar acum Aristotel trage concluzia ca intelepciunea practica este o virtute si nu o arta. Oare de ce e important lucrul asta? Probabil fiindca virtutile se invata intr-un mod diferit fata de arte. Poti invata “arta scrisului”, de pilda, si sa scrii oribil. Respecti regulile, produci litere pe hartie, dar arata urat. Pentru a-ti forma virtuti, se pare, nu e suficient sa cunosti niste reguli si sa le respecti, pur si simplu. Trebuie sa exersezi mai mult.
In fine, in ultimul paragraf Aristotel mai spune doua lucruri care mi s-au parut importante. Primul e ca intelepciunea practica ar tine de partea “opiniativa” a sufletului (cea care delibereaza, in fine), si nu de partea reflexiva (de care ar tine, probabil, intelepciunea speculativa). Al doilea e ca intelepciunea practica nu e doar o deprindere de a rationa intr-un anumit fel, fiindca deprinderile ratiunii pot fi uitate, in timp ce deprinderile pe care ti le formezi atunci cand capeti intelepciune practica nu pot fi uitate. Observatia asta mi se pare foarte interesanta si cred ca s-ar putea discuta foarte fain doar pe marginea ei. Asta daca are si altcineva chef sa discute, bineinteles. 🙂
După mine, ce este de observat în prima instanţă este punerea în legatura a “înţelepciunii” cu “deliberarea corectă”. Deliberarea, în terminologia aristotelică, se produce în zona contingentului, printre lucruri finite, în viaţa de zi cu zi. O specificare secundară este însă esenţială: deliberarea sa se facă “în legatură cu ceea ce este bun şi util pentru el” (1140a, 25), nu cu referinţă la vreun aspect particular, ci cu referire la individ, la fericirea lui, în toata cuprinderea ei.
“Înţelept e cel capabil sa delibereze”….asta e o frază cheie la Aristotel. Numai în interiorul celor finite e rost de deliberare, adică există opinii, există iluzie, există posibilitatea erorii, a falsului, a neadevărului. Tocmai posibilitatea de-a te înşela dă masura înţelepciunii. Asta e o lecţie interesanta a grecului.
Dumnezeu, pe cale de consecinţă, nu e “înţelept” în sens aristotelic. Asta dacă nu facem noi un efort mai rafinat să înţelegem transcendenţa în parametrii elastici:D
Întarirea celor spuse mai sus e dată de paragraful care urmează: nu are sens să vorbesti de înţelepciune în zona lucrurilor care nu se schimbă, care nu sunt în mişcare, în timp, supuse transformării, prin urmae metamorfozelor de tot felul, prin urmare iluziei, aparenţei etc.(“Nu poţi sa deliberezi asupra lucrurilor ce există în mod necesar”, 1140 b, 36)
Cu “lucrurile ce există în mod necesar” se ocupă ştiinţa. Înţelepciunea practică, eroina noastră, nu are nimic de-a face cu ştiinţa, nu e stiinţă. Nu e ştiinţă pentru că obiectul ei “e susceptibil de schimbare” (adică transformare/metamorfoză), ceea ce nu e cazul cu obiectul ştiinţei, care e (la Aristotel) imuabil.
Înţelepciunea practică nu e aşadar ştiinţă dar nu e nici artă. Mai sus există motivul pentru care nu e ştiinţă, iar artă nu este pentru că ea – înţelepciunea practică – se ocupă cu acţiunea (sau viaţa practică bună), în chip explicit, iar arta se ocupă cu producţia. Astea două din urmă sunt 2 genuri, care conorm grecului, nu se pot amesteca. Ca să poţi acţiona trebuie să fi deliberat în prealabil cu privire la acţiunea respectivă.
Şi totuşi ce este înţelepciunea practică? Aristotel produce o definiţie în textul supus dezbaterii: “un habitus al acţiunii însoţi de raţiune adevărată”. Nu mi se pare o traducere foarte inspirată, în fapt poate prea literaturizată….de fapt ce vrea să spună? că înţelepciunea practică este o dispoziţie habituală, un soi de ceva care vine de la sine pentru om atunci când acesta acţionează, ceva care vine laolată cu acţiunea, ca parte prealabilă a ei, aşadar o dispoziţie implicită prin care omul deliberează “ce e bine şi ce e rău” pentru sine. Cum deliberarea asta se referă la ce se întâmplă zi de zi, la cele finite, la faptele cotidiene, la cele obişnuite, deliberarea amintită e probabilă nu necesară….nu avem o ştiinţă aici prin urmare. Acţiunea…..care e principalul scop al deliberării, devine acţiune bună.
Toată povestea se învârte în jurul unui termen formidabil: dicernământul. Înţelepciunea practică este o formă a discernământului. A discerne ce e bine şi ce e rău pentru tine….iată forma înţelepciunii practice.
După toate aceste drumuri spiralate, care tot adaugă detalii despre înţelepciunea practică, grecul mai produce o definiţie, coroborând şi ultimele rezultate. Sa rezumăm ingredientele necesare pentru a avea înţelepciune practică: musai deliberare în vederea acţiunii, de asemenea “deliberare” în vederea binelui, şi cum nu există “bine” în absenţa adevărului contingent (probabil), vom avea o deliberare “însoţită de raţiune şi adevăr”. Nu e vorba aici, fireşte, de versiunea hard a raţiunii, aia care are acces la ştiinţă….
Pentru fragmentul “arta îşi poate asocia o virtute, pe când înţelepciunea nu”….vad că ai urmărit exact nota explicativă a Stelei Petecel….prin urmare se cuveneau niscaiva ghilimele. Le produc eu pentru conformitatea de copyright: nota 42, p. 337, E.N., Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Buc, 1998.
Mai sunt de analizat câteva puncte: de ce înţelepciunea practică nu-şi poate asocia o virtute (1140 a, 24); de ce în sfera înţelecpiunii practice cel ce greseşte involuntar e de preferat celui care greşeşte voluntar (aici e încărcatura etică, legată de bine şi discernământ); de ce înţelepciunea practică este o virtute?
Revin….că e târziu şi mi-e cam somn:P