Disclaimer: Simţindu-se onorat de povestea croită pe măsură a plimbării în tramvaiul de Nicăieri, Seraiul s-a hotărât să facă un experiment de împieliţare şi să se joace niţel –şi cu mare impertinenţă asumată- de-a Gramo. Obişnuit cu un singur muşteriu preferenţial, n-a fost deloc la îndemână.

Dacă le-o place, să le fie de bine. Am scris fără pretenţii, dar cu iluzia unei urgenţe.

Se ştiu, în fond, puţine lucruri despre destinatarul real al Eticii nicomahice, pe care unele minţi aburite de vinul iute al Istoriei au legat-o neapărat de Învăţăturile lui Neagoe Basarab către nevolnica sa beizadea Teodosie.

Despre care nu-şi mai aduce aminte absolut nimeni: stârnite de eufonia onomastică cu iz de tămâie, sinapsele zboară înspre foile unei cărţi a zilelor noastre. Dar şi înspre uitătura de vulpe dibace a vreunui arhimandrit portuar.

Pesemne că asta are legătură cu meteorologia unor tropi culturali: timpul probabil al lucrurilor româneşti, funciar variabil şi niciodată scutit de precipitaţii bruşte, cerne cum îl taie capul o droaie de circumstanţe.

Dar, şi fără de ruşine: râzgâiată Grecie, ale cărei mituri, obsesii şi dihănii, oricât de cumplite, feroce – sau dimpotrivă, derizorii- se plimbă cu încăpăţânare prin bagajul nostru mental în rama de nesmintit a zorilor proaspeţi de mijloc de vară!

***

Cu acribia recuperatorie de care numai civilizaţiile noi sunt în stare, scolasticii de peste Ocean s-au pierdut îndelung în presupuneri obscure: cine, dar cine e nicomahul în stare să fascineze dimpreună sofisticatele minţi abbaside şi exuberanţele imprevizibile ale iezuiţilor salmantici ?

Nu e un lucru lipsit de legitimitate.

Lipind răbdător cioburi de oale şi punând cap la cap zvonurile cronicilor unei lumi care se descurca de minune fără statistici şi bookmarks, s-a constatat un lucru simplu: curiozitatea nu are spor nici măcar până la colţul străzii.

Unii susţin că ar fi vorba despre tată, într-un omagiu târziu dar pregnant. Alţii cred fără să fie siguri în dedicaţia către nepot.

Dar poate că nici nu e foarte important, de vreme ce se egzistă consolarea unei certitudini: şi anume că, indiferent de isprava Stagiritului, Nicomah a fost ceea ce suntem şi noi astăzi.

Este, doar, constanta escrocherie irezistibilă a filosofiilor: important nu e neapărat cine sau ce, important este cum.

***

Din perspectiva asta, se puteau imagina pentru descendent cofeturi mai foşnitoare, giumbuşlucuri mai calde, bref: jucării mai grozave. Dornic să vorbească celui ce vine, Aristotel nu se dezminte şi o face pe acelaşi ton dintotdeauna: egal cu sine, sistematic, introspectiv şi sensibil la simetriile cotidianului.

Dacă echivalenţele muzicale ar folosi la ceva, am putea chiar spune că Stagiritul îşi scrie etica în rigorile fibrilante ale variaţiunilor pentru clavecin ale lui Bach. În plan imediat, putem chiar deveni extraordinar de sentimentali. Ceea ce este o greşeală pentru care pariem că autorul nu ar avea niciun fel de indulgenţă: prăpăstiile, nedumeririle şi picarescul filosofic sunt şi rămân ale lui Platon.

Bucuriile aristotelice sunt cele ale artizanului fericit de lucrul cinstit şi bine făcut: fără iluziile unui dincolo, fără neliniştea Judecăţii din Urmă şi fără ambiţia seducţiei imediate. Citind câte ceva, ai însă senzaţiile reconfortante ale unui început de explicaţie, unor consolări calme, unei tovărăşii constante şi echitabile.

Şi asta pentru că interlocutorul sau cititorul nu este pentru Aristotel masă de manevră, nici despot ce se cere luminat asupra mersului treburilor sublunare. Ci oglinda pertinentă şi necesară a unor întrebări. Necăutând neapărat să convingă cu orice preţ, raţionamentul împarte sarcina retorică la doi: iar asta e într-adevăr un lucru grozav, de vreme ce avem liber la interpretare.

Pentru că fiecare din noi, chiar fără să vrea, chiar fără să spere sau poate chiar fără să ştie este, a fost sau va fi Nicomah.

[Zaza]