[textul e aici]

Virtutile dianoetice tin de partea rationala a sufletului. Iar partea rationala a sufletului are si ea doua parti – una pe care o folosim atunci cand ne gandim la chestii care se pot schimba si luam decizii si alta pe care o folosim atunci cand reflectam la principii imuabile. Ambele, zice Aristotel, urmaresc adevarul, asa ca trebuie sa vedem cum pot fi educate partile astea ale sufletului pentru a-si atinge mai bine scopul asta.

Dar despre ce fel de adevar e vorba? Aristotel vorbeste despre adevar in arta, stiinta, despre adevarurile (intelepciunii) practice, cele ale intelepciunii speculative si cele ale intelectului intuitiv.

Adevarurile practice sunt probabil de genul “ciorba poate fi uneori fierbinte” sau “daca iti repari sandalele folosind nuiele, n-or sa tina prea mult”. Asa imi inchipui, cel putin.

Adevarurile speculative sunt, probabil, de genul “Sufletul e simplu, fiindca e nemuritor. Tot ceea ce e compus se poate si descompune si se va descompune mai devreme sau mai tarziu. Daca sufletul ar fi compus, atunci n-ar mai fi nemuritor. Dar este nemuritor. Prin urmare, trebuie sa fie simplu.”

Cu adevarurile intelectului intuitiv e mai complicat. Nu ma pot gandi decat la ceea ce numim noi de obicei “intuitii”. De pilda, ideea ca obiectele nu pot sa dispara din senin e o astfel de intuitie.

Nu imi e inca foarte clar prin ce difera “adevarurile speculative” de “adevarurile intuitive”. In afara de un singur lucru – la adevarurile speculative ajungi facand rationamente, iar la cele intuitive ajungi, cumva, direct.

Despre stiinta vorbeste Aristotel mai departe, iar dupa aceea spune ceva si despre “adevar in arta”. Dar de ce astea cinci ar fi singurele feluri de adevaruri? De unde stie el ca toate adevarurile intra neaparat in clasificarea asta? Sigur e asa? De ce ar trebui sa-l cred? Habar n-am.

Mai departe. Obiectul stiintei e “necesar si etern”. Asta presupunem si astazi, intr-un fel. Legile universului nu se schimba. S-ar putea sa le intelegem gresit, dar ele sunt aceleasi dintotdeauna si vor fi aceleasi totdeauna. Adica, in fine, atata timp cat va exista universul.

Dar “necesar” inseamna altceva decat “nu se poate schimba”. Inseamna “n-ar putea fi altfel”. Iar aici lucrurile nu mai stau asa. Noi nu credem ca legile naturii n-ar fi putut fi altele. Iar in al doilea rand, din faptul ca un obiect are in mod necesar o anumita proprietate nu reiese ca proprietatea respectiva e “eterna” sau ca obiectul respectiv e etern.

Poate ca apa are in mod necesar formula chimica pe care o are, iar daca ar avea alta formula chimica, n-ar mai fi apa. Dar asta nu inseamna ca apa e eterna. La un moment dat o sa dispara toata apa de pe lume, bineinteles. Fiindca la un moment dat o sa dispara tot.

Apoi Aristotel vorbeste despre deductie si inductie si felul in care sunt folosite astea in stiinta. E clar – pornim de la fapte pe care le observam, ajungem sa descoperim niste legi generale prin inductie, pe baza lor putem deduce alte adevaruri s.a.m.d.

Iar apoi spune ca stiinta e un habitus apodictic. Inca nu e clar ce inseamna asta, dar banuiala pe care o am e ca vrea sa spuna ca in stiinta trebuie sa faci afirmatii adevarate, sa enunti principii generale si sa deduci alte adevaruri pe baza lor. Si sa te obisnuiesti sa faci asta. 🙂

In capitolul IV e vorba despre alte activitati decat cea a omului de stiinta. Poate s-ar putea spune ca e vorba aici de diferenta dintre “a sti” si “a face”. Dar “a face” are in romana o ambiguitate. Spunem si ca facem actiuni si ca facem obiecte. Poti face campanie electorala, de pilda, si poti face o casa (nu, nu conteaza daca cheltuiesti aceiasi bani, sunt doua lucruri complet diferite).

Arta, zice Aristotel, e pe linia lui “a face obiecte”. Asta probabil fiindca nu se gandea si la “performing arts”. Sau intelegea altceva prin arta. In orice caz, arta nu studiaza obiecte naturale, eterne, care se supun unor legi necesare (sau imuabile), ci artefacte – obiecte care se supun unor principii schimbatoare.

Dar n-am inteles cum ajunge Aristotel de aici sa spuna ca “domeniul artei e acelasi cu domeniul hazardului”. Chiar daca criteriile dupa care sunt evaluate operele de arta se schimba, asta nu inseamna ca nu exista criterii, nu?

Iar daca ar fi vorba, pur si simplu, de hazard, cum mai poate fi vorba de utilizarea ratiunii in arta? Ce sens mai are sa vorbeasca dupa aceea de “ratiune adevarata” si de “falsa ratiune”? Ceva nu se leaga. Dar poate se mai lamuresc lucrurile mai incolo.