Motivul e simplu. Gramo are o idee care ar putea fi o mare prostie. Iar daca nu e, in orice caz, e o chestie prea putin digerata incat sa merite sa fie facuta publica. In plus, e o idee filosofica. 🙂

Dar un blog ar trebui, macar uneori, sa fie un jurnal personal. That being said, problema de la care am pornit a fost asta: “Cum pot fi comparate rationamentele pe care oamenii le fac (pentru a explica lucruri sau pentru a da demonstratii sau pentru a stabili daca un lucru e adevarat sau fals) cu justificarile pe care le dau pentru actiunile pe care le-au facut?”

Rationalitatea e implicata si in situatiile in care o persoana cauta criminalul sau pune un diagnostic sau rezolva un sudoku, dar si in cele in care alegi drumul cel mai scurt intr-o intersectie, de pilda. E exprimata si prin relatii intre propozitii, dar si prin relatii intre actiuni.

Dar a rosti o propozitie inseamna sa faci o actiune. Si atunci, poate poti privi toate lucrurile astea din acelasi punct de vedere. Cum se inlantuie actiunile? Well, nu conteaza cum se inlantuie efectiv. Important e ca trebuie sa se inlantuie rational.

Pe de alta parte, Gramo a avut probleme cu incercarea de a privi atitudinile propozitionale (propozitiile de forma X crede ca / spera ca / se teme ca / doreste sa p) ca pe niste acte de vorbire (a opina, a exprima sperante, temeri, dorinte etc.). Atitudinile propozitionale pot intra in alcatuirea unor rationamente, dar actele propozitionale nu par sa poata (tocmai fiindca rationamentele sunt cu propoztii care pot fi adevarate sau false, dar actele de vorbire nu pot fi astfel).

De pilda:
S doreste sa aiba o relatie cu Maria.
S crede ca daca va avea loc un cutremur, atunci va avea o relatie cu Maria.
S spera ca va avea loc un cutremur.

Sau:
S doreste sa aiba o relatie cu Maria
S crede ca daca va avea loc un cutremur, atunci nu va avea o relatie cu Maria.
S spera ca nu va avea loc un cutremur.

Si asa mai departe.

Problema era, cum spuneam, ca actele de vorbire, fiind niste actiuni, nu pot fi adevarate sau false (cand felicit sau injur pe cineva, sau cand promit sau ii adresez cuiva o rugaminte nu spun ceva adevarat sau fals).

Iar apoi am avut o idee legata de cazurile astea:
S promite ca p.
S intentioneaza sa faca p.
S crede ca poate realiza p.

Relatia nu e de consecinta logica (asa cum e relatia dintre premisele si concluzia unui rationament), dar e o relatie rationala. Iar la inceput e vorba despre un act de vorbire, in timp ce la sfarsit e vorba despre o atitudine propozitionala.

In plus, “a convinge” nu poate fi decat efectul perlocutionar al unui act complex de vorbire, in cadrul caruia un om argumenteaza, folosindu-si ratiunea.

Iar apoi, sau in acelasi timp, am avut ideea asta. Cum ar fi daca toate aceste cazuri foarte diferite ar avea un miez comun? Sigur, e o distanta intre a demonstra ca “1 + 1 = 2” (folosind doar conceptul de 0, functia succesor (S) si definitia recursiva a adunarii – S(x + y) = x + Sy; ok, si x + 0 = x si definitiile numerelor naturale dupa modelul 1 = S0, 2 = S1, 3 = S2 s.a.m.d.) si a inchide tubul de pasta de dinti dupa ce te-ai spalat pe dinti. 🙂

Dar daca te gandesti intr-un anumit fel (a calcula e o actiune in acord cu anumite reguli), diferenta nu mai este asa de mare. After all, oamenii de stiinta reusesc uneori sa unifice o varietate mare de fenomene (vezi miscarile pendulului, mareele, miscarile planetelor) prin aceleasi legi (vezi atractia gravitationala).

Doar ca acum n-ar mai fi vorba de legi ale naturii, ci de norme ale rationalitatii. Daca poti arata care sunt regulile rationale care guverneaza atat formularea si testarea de ipoteze, argumentarea, luarea deciziilor, cat si relatiile dintre acte de vorbire si relatiile dintre actiuni non-verbale, ai realizat o unificare interesanta.

La asta se uita Gramo cand a scris poezia aia dadaista de acum cateva zile. Now you know. 🙂 Iar ideea despre care spuneam ca ar putea fi o mare prostie e asta. Poate ca asa ceva exista. Poate ca exista principii mai generale fata de care regulile rationamentelor valide, relatiile dintre propozitii si presupozitiile lor, relatiile dintre diferite acte de vorbire si relatiile dintre actiuni care se presupun unele pe altele sau “se cer” unele pe altele sa apara ca diferite cazuri particulare.

Iar principiile astea nu pot fi scoase prin observarea unor regularitati in actiunile sau modurile de a gandi ale oamenilor, ci prin descoperirea normelor care reglementeaza toate chestiile astea.

Altfel spus, descoperirea lor nu se poate realiza printr-o cercetare stiintifica, ci numai printr-o investigatie filosofica (desi descoperirea lor ar putea orienta, eventual, anumite cercetari stiintifice).