V

O modalitate de a intelege natura intelepciunii practice este aceea de a-i observa cu atentie pe cei pe care-i consideram intelepti. Se pare ca pe omul intelept il caracterizeaza capacitatea de a delibera corect in legatura cu ceea ce este bun si util pentru el, nu sub un aspect particular (cum ar fi ceea ce favorizeaza sanatatea sau vigoarea fizica), ci in general, pentru atingerea unui mod de viata fericit. Dovada ca atribuim intelepciunea practica si celor care, intr-un domeniu determinat, cumpanesc bine lucrurile cand urmaresc un scop deosebit in chestiuni ce nu tin de arta. Asadar, generalizand, putem spune ca intelept este omul capabil sa delibereze.

Dar nimeni nu delibereaza asupra lucrurilor ce nu pot fi altfel decat sunt, nici asupra celor a caror indeplinire nu depinde de el. In consecinta, pentru ca stiinta se serveste de demonstratie, iar demonstratia nu este posibila pentru lucruri ale caror principii pot fi altele decat sunt (caci toate aceste lucruri, la randul lor, pot fi altfel decat sunt), pentru ca, pe de alta parte, nu este posibil sa deliberezi asupra lucrurilor ce exista in mod necesar, intelepciunea practica nu poate fi nici stiinta, nici arta. Stiinta nu poate fi intrucat obiectul actiunii este susceptibil de schimbare; arta nu poate fi intrucat actiunea si productia apartin unor genuri diferite. Ramane deci sa definim intelepciunea practica drept un habitus al actiunii insotit de ratiune adevarata, avand ca obiect ceea ce este bine si ceea ce este rau pentru om. Sa adaugam ca, daca scopul productiei este diferit de ea insasi, cel al actiunii nu este, a actiona bine fiind un scop in sine.

Asadar, pe Pericle si pe cei asemenea lui ii consideram intelepti pentru ca sunt capabili sa discearna ce e bine si ce e rau atat pentru ei insisi cat si pentru om in general; si credem ca asemenea oameni sunt cei apti sa conduca o casa sau o cetate. De aici si termenul prin care desemnam cumpatarea (sophrosyne), intelegand prin ea calitatea ce salveaza intelepciunea. Ea salveaza insa felul de judecata de care este vorba aici; caci nu orice judecata poate fi corupta sau falsificata de placere sau durere (de pilda, nu cele de tipul: triunghiul are suma unghiurilor egala cu doua unghiuri drepte), ci numai judecata privitoare la actiune. Principiile actiunilor constau in scopul pentru care sunt indeplinite; dar omului corupt de placere sau de durere principiul nu-i mai apare clar, el incetand sa vada in ce scop si din ce motiv trebuie sa decida si sa-si duca la indeplinire actiunea; caci viciul este corupatorul principiului insusi.

Prin urmare, intelepciunea practica este in mod necesar un habitus al actiunii, insotit de ratiune si adevar, avand ca obiect binele uman.

Dar arta isi poate asocia o virtute, pe cand intelepciunea, nu. Mai mult, in domeniul artei, cel ce greseste in mod voit este preferabil celui ce greseste involuntar, dar in sfera intelepciunii practice este invers, ca si in sfera virtutilor. Este deci evident ca intelepciunea practica este o virtute si nu o arta.

Cum insa sufletul are doua parti dotate cu ratiune, intelepciunea practica trebuie sa fie virtutea uneia dintre ele, si anume a partii opiniative, caci si opinia si intelepciunea practica sunt legate de sfera contingentului. Intelepciunea practica nu este insa un habitus exclusiv rational; dovada ca un astfel de habitus poate disparea prin uitare, pe cand intelepciunea practica, nu.