Ok, a inceput cartea a VI-a. Povestea de pana acum, in mare, e asta: scopul vietii oamenilor e fericirea; fericirea e o activitate a sufletului in acord cu virtutile; nu te nasti cu virtuti, trebuie sa le inveti; sunt doua feluri de virtuti: etice si intelectuale (dianoietice); in cazul virtutilor etice, ca sa inveti o virtute tre’ sa incerci sa pastrezi in actiuni linia de mijloc; asa stau lucrurile cu curajul, cumpatarea, generozitatea, aspiratia spre onoare, blandetea, amabilitatea si altele; si la fel e si in cazul dreptatii, doar ca aici lucrurile sunt ceva mai complicate.

Iar acum Aristotel ar trebui sa treaca la virtutile intelectuale, dar inca nu face asta. Zice ca regula aia cu linia de mijloc e prea generala si ca ar trebui sa ne lamurim mai bine. Ok.

Doar ca dupa aia zice ca mai intai trebuie sa ne uitam la natura sufletului si continua clasificarea pe care a inceput-o pe la sfarsitul primei carti. Partea rationala a sufletului mai are si ea doua parti: una “prin care contemplam realitatile ale caror principii sunt imuabile”, iar alta e pentru realitati “ale caror principii admit schimbarea”.

N-am inteles ce sunt astea. “Realitati ale caror principii sunt imuabile”!? Adica? Fenomene ale naturii? Iar “realitatile ale caror principii admit schimbarea” ce sunt? Aici nu ma pot gandi decat la obiceiuri ale oamenilor, fiindca astea se pot schimba. Regulile de politete, de pilda, se pot schimba de-a lungul timpului. Chestii de genul asta. Dar poate nu avea asta in vedere. Oricum, probabil ca o sa fie mai limpede mai incolo.

Iar apoi Aristotel spune o chestie care mi s-a parut foarte interesanta. Facultatile mintii omenesti se disting in functie de obiectul pe care incercam sa-l cunoastem. Daca obiectele sunt diferite, atunci trebuie sa utilizam facultati diferite. Asta fiindca trebuie sa existe o asemanare, un soi de corespondenta, intre obiectul de cunoscut si subiectul cunoscator.

Sigur e asa? De ce? Adica, in fine, o multime de oameni, dupa aia, au crezut ceva asemanator, ca structura mintii omenesti trebuie sa oglindeasca, intr-un fel, structura realitatii. Dar daca nu e asa? Eh? Cum putem sti ca e asa?

Trecand insa mai departe, se spune ca o parte e “epistemica”, iar cealalta e “reflexiva”. Iar apoi e data si o justificare. Cand reflectam la ceva sau cand deliberam facem cam acelasi lucru. Evaluam mai multe alternative, variante etc. Iar asta o putem face doar atunci cand ne gandim la lucruri “ale caror principii se pot schimba” (n-am inteles bine de ce). Daca e vorba de lucruri de celalalt fel, de realitati imuabile, nu oscilam. Pur si simplu le cunoastem principiile si gata.

Iar la sfarsit Aristotel spune ca trebuie sa vedem care sunt virtutile specifice fiecareia dintre cele doua parti ale ratiunii (in loc de “partea rationala a sufletului” poate ar fi putut sa spuna, pur si simplu, “ratiunea”). Ok, cam asta e.