Nah, just kidding, read on. 🙂

[disclaimer]
Ok, asta e intr-un fel o chestie mai personala. Nu e NSFW, dar e posibil sa nu va intereseze. Sau sa o interpretati gresit. Asta daca va apucati sa cautati tot felul de subintelesuri acolo unde nu sunt. 🙂
[end disclaimer]

Ideea e ca, desi in Gramo’s World a mai aparut un post pe o tema inrudita, l-am pus pe G. sa raspunda la intrebarea asta: “Cum ti-ai descrie viata ta ca profesor?” Iar raspunsul vine in continuare.

Cica: “Multi ani de zile nu m-am considerat profesor. Adica nu mi-am spus ca invat ceva pe altcineva. Tineam doar seminarii, eram si eu student (la master si dupa aia la doctorat). Nici nu ma gandeam ca am o slujba sau o profesie. Ziceam ca merg la scoala si ca discut cu alti oameni despre lucruri care ne intereseaza.

Asta mi se parea ca e atmosfera din facultate. Un grup mic de oameni discuta despre lucruri care li se par foarte interesante, importante s.a.m.d., citesc, scriu, formeaza un soi de comunitate.

Sigur, asta era o reprezentare idealizata. Cineva care m-a cunoscut in perioada respectiva poate ar spune ca uneori lucrurile nu stateau deloc asa. De fapt, cineva chiar mi-a spus asta: “uneori, la seminar, pareai sa te gandesti cu voce tare la ceva, iar noi nu reuseam sa te mai urmarim; daca interveneam, expediai ceea ce spuneam noi destul de repede, dupa care iti reluai gandurile”.

La un moment dat felul in care vedeam ceea ce fac la facultate s-a schimbat. Mi-am spus ca ar trebui sa fiu mai putin autist si sa incerc, totusi, sa ii ajut pe oamenii cu care discut sa ramana cu ceva de pe urma intalnirilor de la seminarii.

Am ajuns sa cred, dupa aceea, ca pot totusi sa ii invat ceva pe studenti. Dar tot nu mi-a placut sa imi asum statutul de profesor. De fapt, nici acum nu mi-l prea asum. Mai apropiat mi se pare rolul instructorului de la scoala de soferi, de pilda.

Instructorul de la scoala de soferi te invata ceva, dar nu e cu nimic mai presus de tine. Doar ca are o abilitate pe care tu nu o ai. El stie sa conduca, tu nu. In plus, poate sa te invete sa conduci.

Mai demult ma plangeam ca studentii din ultimele generatii nu mai sunt interesati de unele discutii si subiecte. Mi se parea nashpa faptul ca multi dintre ei nu mai au interese teoretice. Acum nu mi se mai pare asa.

E aiurea sa iti doresti ca toti cei care vin sa invete sa conduca sa isi doreasca sa devina soferi de curse sau de raliuri sau, pur si simplu, soferi profesionisti. Sau sa fie pasionati de masini, motoare, de tot felul de detalii tehnice s.a.m.d.

Pe de alta parte, insa, e normal sa te astepti ca un om care vrea sa invete sa conduca sa puna mana pe volan, sa apese pe pedale, sa porneasca masina, sa mearga cu ea prin oras, sa faca niste exercitii de un anumit fel (habar n-am, imi inchipui ca asa e).

Am renuntat, in ultima vreme, sa discut despre chestiile teoretice care ma intereseaza pe mine cu studentii. Dar tot mi se pare ca discut lucruri interesante si ca fac lucruri interesante si ca ma aleg tot timpul cu ceva din ceea ce se intampla la facultate. Doar ca acum ma gandesc ca, totusi, mai important e ca ei sa se aleaga cu niste lucruri utile.

Iar acum tre’ sa vorbesc despre micile mele frustrari. 🙂 Cum il poti invata sa conduca pe un om care nu vrea sa puna mana pe volan, ci vrea doar sa primeasca un permis de conducere?

Sigur, poti sa tragi de el, sa-l ameninti ca n-o sa primeasca permisul daca nu invata sa conduca, sa-l apostrofezi etc. Dar ce te faci daca il respecti pe celalalt om, daca il vezi ca pe egalul tau si vrei, in plus, sa te porti civilizat cu el?

E complicat, nu?

Anyway, comparatia cu instructorul de la scoala de soferi imi place. Pacat ca nu tine pana la capat. De pilda, examenul pentru carnet nu-l dai cu instructorul. Eu as prefera ca notele la cursurile si seminariile pe care le tin eu sa le puna altcineva. Eventual o comisie.

Nu fiindca am indoieli ca pot sa ii evaluez corect pe studenti. In primii ani am avut si indoieli de felul asta, mai ales ca aproape in fiecare an unii studenti contestau notele pe care le primeau la seminariile mele (eu ii incurajam sa faca asta daca li se pare ca nu au fost evaluati corect).

Dar mi se pare ca studentilor le-ar prinde bine sa scape cat mai repede de un anumit fel de a vedea lucrurile pe care il au din liceu: ‘Profesorul ne pune note. Deci e un dusman.’ E greu sa accepti sa inveti ceva de la un dusman. 🙂

Cand nu tineam decat seminarii aveam relatii mai apropiate cu studentii. Nu eu eram dusmanul lor principal. Uneori eram chiar aliatul lor – eu eram cel care “le lua apararea” daca luau o nota mica la examen (la noi notele se primesc de obicei pe baza seminarului si a examenului; nota finala era data mai demult dupa o negociere intre “seminaristi” si titularii cursurilor).

Dupa aceea, cand am inceput sa tin si cursuri, lucrurile s-au schimbat. Btw, daca tot e vorba de cursuri, cred ca exista oameni care isi inchipuie ca un curs universitar trebuie sa fie un spectacol de gala. Vorbitorul, in viziunea lor, trebuie sa isi seduca publicul, sa il domine, sau cel putin sa il impresioneze prin vastitatea cunostintelor sale, originalitatea punctelor de vedere personale pe care le sustine si poate si prin rafinamente stilistice si subtilitati conceptuale de ultima ora. Eu n-am crezut niciodata asta.

Am crezut, in schimb, ca un curs trebuie sa fie o prezentare introductiva simpla, clara si accesibila. Ca ar trebui sa traseze harta teritoriilor mai umblate ale unui anumit domeniu, a conceptelor si a distinctiilor conceptuale principale utilizate de autorii care au avut cele mai importante contributii in domeniul respectiv, a problemelor pe care si le-au pus ei, a raspunsurilor pe care le-au dat, a argumentelor prin care si-au sprijinit afirmatiile si a obiectilor mai importante pe care le-au intampinat.

Ok, genul asta de lucruri nu farmeca prea multa lume. Dar nici nu mi-am dorit sa farmec pe nimeni. Mi-am dorit, in schimb, ca oamenii care ma asculta sa nu fie niste receptori pasivi care isi noteaza constiincios niste informatii (pe care le pot gasi, oricum, si in biblioteci sau pe net), ci persoane cu reflexe critice, care pun intrebari, isi exprima nedumeririle, vin cu obiectii fata de ce aud s.a.m.d.

Uneori a fost asa, de mai multe ori n-a fost, dar n-are rost sa ma plang. Pana la urma, spre deosebire de multi oameni care trebuie sa se duca zi de zi la slujba, eu sunt intr-o situatie ingrata nemeritat de buna (fata de care atitudinea mea ar putea trece drept ingrata). Merg la facultate, citesc lucruri interesante (sau recitesc lucruri care mi se par in continuare interesante), ma pot gandi cu placere la o multime de chestii, nu ajung niciodata sa ma plictisesc sau sa simt ca m-am plafonat s.a.m.d.

Cam asta e. Poate traiesc intr-un balon de sticla in care nu intra apa cand ploua, habar n-am. Chiar daca e vorba despre Romania, viata intr-un mediu universitar mi se pare mult mai buna si mai plina de satisfactii decat viata pe care as fi avut-o daca daca lucram la o firma, chiar si in alta tara.”