[da, am trecut la cartea a sasea 🙂 ]

I

Deoarece mai inainte am afirmat ca trebuie sa adoptam masura justa si nu excesul sau insuficienta si ca masura justa se conformeaza exigentelor regulii drepte, sa analizam aceasta notiune.

In toate dispozitiile habituale despre care am vorbit exista, ca si in alte domenii, un anumit scop in functie de care omul ce detine regula isi regleaza eforturile, sporindu-le sau diminuandu-le; si mai exista, de asemenea, un principiu de determinare a liniilor de mijloc, pe care le consideram o stare intermediara intre exces si insuficienta, ele fiind conforme cu regula dreapta. O asemenea afirmatie, desi corespunde adevarului, este lipsita insa de claritate. Caci si in alte domenii de care se preocupa stiinta, a afirma ca efortul si relaxarea nu trebuie sa fie nici prea mari, nici prea mici, ci sa respecte masura impusa de regula dreapta, are aceeasi valabilitate; dar, detinand numai acest adevar nu am sti nimic in plus, de pilda in privinta felului de ingrijiri ce trebuie acordate corpului, daca ni s-ar spune ca sunt acelea pe care le recomanda medicina, in modul indicat de cel ce o cunoaste. Trebuie, deci, si cand e vorba de dispozitiile sufletesti, sa nu ne limitam la veracitatea acestei afirmatii, ci sa stabilim cu exactitate natura regulii drepte si principiul ei de determinare.

Cand am facut deosebirea dintre virtutile sufletului, le-am impartit in virtuti etice si virtuti dianoetice. Virtutile etice le-am examinat deja; inainte de a trata despre celelalte, sa facem unele observatii asupra sufletului.

Am aratat mai inainte ca sufletul are doua parti, si anume: partea rationala si cea irationala; trebuie sa divizam acum, in aceeasi maniera, partea rationala. Sa admitem, deci, ca partile dotate cu ratiune sunt doua: una prin care contemplam realitatile ale caror principii sunt smuabile, cealalta pentru cele ale caror principii admit schimbarea; caci, obiectele lor fiind diferite ca gen, si partile sufletului adaptate prin natura cunoasterii unui gen sau altul de obiecte trebuie sa fie generic diferite, daca e adevarat ca facultatea de a cunoaste exista in virtutea unei anumite similitudini si afinitati intre subiect si obiect.

Pe una dintre aceste parti s-o numim, deci, epistemica, iar pe cealalta, reflexiva; caci a delibera si a reflecta inseamna acelasi lucru si nimeni nu delibereaza in legatura cu ceea ce este imuabil. Partea reflexiva este, prin urmare, doar o parte a partii rationale a sufletului. Ramane sa vedem care este dispozitia habituala optima a fiecareia dintre aceste doua parti, pentru ca in ea consta virtutea fiecareia dintre ele; iar virtutea unui lucru este aptitudinea de a-si indeplini functia proprie.