[textul pentru saptamana asta o sa apara maine, acum suntem morti de oboseala si nu mai putem nici unul sa stam sa-l transcriem; sry!]

Cea mai mare problema pe care am avut-o in capitolul asta a fost urmatoarea: de ce spune Aristotel ca “echitabilul, desi este drept, nu se identifica cu dreptul pozitiv, ci este un amendament al acestuia”? Ce vrea sa spuna cu asta? Si de ce spune ca aici e vorba de o aporie?

Am ajuns pana la urma la concluzia asta. Cand Aristotel vorbeste despre dreptul pozitiv se refera la diferite legi. Legile astea pot sa difere in comunitati diferite (spre deosebire de principile dreptului natural). In plus, sunt destul de generale si atunci poti avea dificultati sa le aplici in anumite cazuri particulare.

Si in astfel de cazuri intervin consideratii de genul: daca am aplica legea asa si in cazul asta, am produce o inegalitate, deci trebuie ca in acest caz sa o aplicam intr-o forma modificata (sa o amendam).

Pe de alta parte, atunci cand vrei sa eviti inegalitatile (atunci cand vrei ca diverse chestii sa fie echitabile), vrei asta fiindca conducandu-te tot dupa un ideal al dreptatii. Vrei sa eviti inegalitatile pentru ca le consideri nedrepte.

Cu alte cuvinte, idealul dreptatii e mai inalt, iar atunci cand vrei sa nu existe inegalitati (de sanse, in impartirea banilor etc.), vrei sa fie dreptate. Iar uneori amendezi anumite legi fiindca aplicarea lor in anumite cazuri particulare ar produce inegalitati, dar asta nu inseamna ca acum echitabilul e mai presus decat dreptatea.

Aporia, care va sa zica, era ca uneori dreptatea pare sa fie mai presus decat echitatea, iar alteori echitatea parea sa fie mai presus decat dreptatea. Chestia asta avea un aspect paradoxal. Dar acum lucrurile s-au limpezit. Atunci cand corectam o lege fiindca produce inegalitati, tot idealul dreptatii e cel care ne ghideaza. Deci totul e ok.

Iar virtutea omului echitabil (omul care nu aplica orb legea ca sa nu produca inegalitati si e dispus uneori sa cedeze de la el, desi legea l-ar favoriza, tot ca sa nu produca inegalitati s.a.m.d.), zice Aristotel, e de fapt o specie a virtutii dreptatii.

Dar mai exista astazi oameni care sa gandeasca si sa se poarte asa? Sa presupunem ca mergi intr-o tara si acolo strainilor li se asigura in tren conditii mult mai bune decat localnicilor, la acelasi pret. Cati oameni or sa se mute intr-un compartiment cu localnicii, pentru ca situatia li se pare inechitabila?