X

Ramane sa tratam in continuare despre echitate si despre ceea ce este echitabil si, de asemenea, sa determinam raporturile dintre echitate si dreptate, dintre ceea ce este echitabil si ceea ce este drept.

Examinandu-le cu atentie, ne dam seama ca echitatea si dreptatea nu sunt nici absolut identice, nici diferite ca gen. Uneori laudam in asemenea masura echitabilul si pe omul inzestrat cu aceasta trasatura de caracter, incat, chiar si cand vrem sa elogiem alte calitati, utilizam termenul “echitabil” in loc de “bun”, intelegand prin “mai echitabil” ca ceva este “mai bun”. Alteori insa, reflectand asupra aceluiasi lucru, ni se pare straniu ca echitabilul, daca este ceva diferit de dreptate, sa fie laudat. Caci, daca sunt diferite, sau ceea ce este drept, sau ceea ce este echitabil nu este bun; iar daca ambele sunt bune, atunci sunt identice.

Acestea sunt, cu aproximatie, considerentele ce dau nastere aporiei privitoare la notiunea de echitabil; fiecare dintre ele este insa corect in felul sau si nu se afla deloc in contradictie cu celelalte. Caci echitabilul, desi superior unui anumit tip de dreptate, este el insusi drept, superioritatea sa nesemnificand apartenenta la un gen diferit. Exista deci identitate intre drept si echitabil si ambele sunt bune, dar echitabilul este superior. Aporia se naste din aceea ca echitabilul, desi este drept, nu se identifica cu dreptul pozitiv, ci este un amendament al acestuia. Cauza o constituie faptul ca orice lege are caracter general si ca, in anumite cazuri, este imposibil sa te pronunti corect ramanand la enunturi generale. In consecinta, acolo unde in mod necesar trebuie sa se dea dispozitii generale si acest lucru poate fi facut cu suficienta precizie, legea nu ia in consideratie decat cazurile cele mai frecvente, fara a ignora insa procentul de eroare ce rezulta de aici. Si totusi, corectitudinea ei nu este cu nimic diminuata, intrucat eroarea nu apartine legii, nici legislatorului, ci rezida in insasi natura lucrurilor, a caror materie este astfel constituita in esenta sa.

Asadar, cand legea enunta o regula generala si apoi survine un caz ce nu se incadreaza in aceasta regula, exista justificarea ca, acolo unde legislatorul a facut o omisiune si a gresit printr-o exprimare prea generala, sa se remedieze omisiunea, ceea ce legislatorul insusi ar cere daca ar fi prezent si ar fi inclus, desigur, desigur, in legea sa, daca ar fi avut cunostinta de cazul in speta.

Iata de ce echitabilul este drept si este superior unei anumite forme de drept, nu dreptului absolut, ci aceluia care, datorita caracterului general al dispozitiilor date, este susceptibil de eroare. Natura proprie a echitabilului consta in a fi un amendament al legii, in masura in care generalitatea ei o face incompleta. Aceasta este si cauza pentru care nu totul poate fi reglementat prin lege, in anumite cazuri nefiind posibila instituirea unei legi, astfel incat trebuie sa se recurga la decrete. Regula pentru ceea ce este nedeterminat trebuie sa fie la randul ei nedeterminata, intocmai ca rigla de plumb de care se face uz in arhitectura din Lesbos: asa cum aceasta din urma se modeleaza dupa forma pietrei, neramanand rigida, la fel si decretul se adapteaza faptelor.

Este deci evident ce inseamna echitabilul, precum si faptul ca echitabilul este drept si ca este superior unui anumit tip de drept. Din cele spuse mai sus reiese clar si natura omului echitabil. Cel ce isi propune si indeplineste efectiv acte echitabile, cel care nu se cramponeaza de lege in detrimentul altuia, ci mai degraba inclina sa cedeze din dreptul sau, desi are legea de partea lui, este un om echitabil; dispozitia morala care-l caracterizeaza, echitatea, este o forma de dreptate si nu o dispozitie diferita.