V

Dupa unele opinii, dreptatea consta pur si simplu in reciprocitate, asa cum au afirmat pythagoreii; ei defineau ceea ce este drept prin simplul fapt de a suferi la randul tau raul pe care l-ai facut altcuiva.

Aceasta teza a reciprocitatii nu concorda insa nici cu justitia distributiva, nici cu cea corectiva (desi exista tendinta de a se interpreta in acest spirit si justitia lui Rhadamanthys: “daca vei indura ceea ce ai facut altora, judecata este dreapta”), ci se afla, in multe privinte, in dezacord cu ele; de exemplu, daca un magistrat loveste pe cineva, nu trebuie sa fie lovit la randul sau, dar daca cineva loveste un magistrat, nu numai ca trebuie sa fie lovit, ci si pedepsit. In afara de asta, exista o mare deosebire intre actul voluntar si actul involuntar.

Dar in relatiile de schimb acest tip de dreptate, reciprocitatea, asigura legaturile dintre oameni, ea fiind bazata totusi pe proportie si nu pe egalitate in sens strict. Si tocmai prin aceasta reciprocitate a raporturilor cetatea isi pastreaza coeziunea. Caci oamenii cauta sa raspunda fie la rau prin rau (altfel s-ar considera intr-o stare de sclavie), fie la bine prin bine; in caz contrar, nu ar mai exista relatii de schimb, or ceea ce salveaza coeziunea dintre cetateni sunt tocmai aceste relatii. De aceea se si inalta temple ale Charitelor in locuri accesibile tuturor: ele trebuie sa inspire ideea de recunostinta, caracter specific al actului de a multumi; pentru ca se cuvine nu numai sa raspunzi la servicii celui ce ti le-a adus, ci si sa ai initiativa unui gest indatoritor.

Reciprocitatea bazata pe proportie este insa realizata prin asocierea in diagonala. Fie, de exemplu, un arhitect A, un cizmar B, o casa C, un pantof D. Trebuie ca arhitectul sa primeasca de la cizmar produsul muncii acestuia si, la randul lui, sa-i dea acestuia in schimb produsul muncii sale. Daca deci este stabilita mai intai egalitatea proportionala a acestor produse, apoi se realizeaza schimbul reciproc, se va obtine solutia despre care am vorbit. Daca nu, nu va exista nici egalitate, nici stabilitate in raporturi, caci nimic nu poate impiedica faptul ca valoarea muncii unuia sa fie superioara valorii muncii celuilalt; trebuie, deci, sa se stabileasca o egalitate intre ele. [Acelasi lucru se intampla si in celelalte arte: ele ar fi sortite pieirii daca ceea ce elementul activ produce, cantitativ si calitativ, nu ar fi recompensat de elementul pasiv dintr-un produs echivalent in cantitate si calitate.] Caci nu poate exista comunitate de interese intre doi medici, ci intre un medic si un agricultor, de pilda, si in general intre persoane diferite si inegale, intre care trebuie stabilita o egalitate.

De aceea, toate lucrurile ce pot constitui obiectul unui schimb trebuie sa fie, intr-un fel sau altul, comensurabile intre ele. In acest scop a fost instituita si moneda, care a devenit un fel de termen mediu; ea masoara orice, implicit excesul si lipsa, de pilda cate perechi de pantofi echivaleaza cu valoarea unei case sau a unei anumite cantitati de alimente. Trebuie deci ca intre un arhitect si un cizmar sa existe acelasi raport ca intre un numar determinat de pantofi si o casa sau o anumita cantitate de alimente, fara asta neputand exista nici schimb, nici comunitate de interese. Si acest raport nu va fi posibil daca intre aceste bunuri nu se va stabili o anume egalitate.

Este deci necesar sa existe, pentru toate, o unitate de masura comuna, dupa cum spuneam mai inainte. Iar acest etalon este nevoia, care asigura legatura intre toate, caci daca oamenii nu ar avea nevoie de nimic, sau nu ar avea nevoi asemanatoare, n-ar mai exista nici schimb, sau schimbul nu ar mai fi acelasi. Dar, prin conventie, moneda a devenit un fel de substitut al nevoii si de aceea poarta numele de nomisma, pentru ca isi datoreaza existenta nu naturii, ci conventiei (nomos), si depinde de noi s-o schimbam sau s-o retragem din circulatie.

Va exista deci reciprocitate cand va fi realizata egalitatea dintre obiecte, astfel incat raportul dintre produsele cizmarului si agricultorului sa reproduca raportul dintre agricultor si cizmar. Dar aceasta schema proportionala trebuie adoptata nu in momentul schimbului (altfel, unul dintre termenii extremi ar avea o dubla superioritate), ci atunci cand fiecare se afla inca in posesia produselor sale. Numai astfel oamenii sunt egali si capabili sa se asocieze, pentru ca astfel se realizeaza egalitatea pentru ei. Fie, de exemplu, un agricultor A, o cantitate de alimente C, un cizmar B si produsul muncii acestuia, echivalat, D; daca nu ar exista reciprocitate, comunitatea de interese nu ar fi posibila.

Ca nevoia mentine, ca o unitate comuna, comunitatea de interese, rezulta clar din aceea ca, in absenta nevoii reciproce (fie ca una dintre parti nu are nevoie de cealalta, fie ca ambele nu au nevoie una de alta), nu are loc nici un schimb, cum se intampla cand cineva are nevoie de ceea ce nu poseda el insusi, de exemplu de vin, si i se ofera in schimb grau. Este deci necesar sa se stabileasca o egalizare.

Pentru eventualele schimburi, insa, daca momentan nu avem nevoie de nimic, moneda ne serveste ca un fel de garant ca, in caz de nevoie, schimbul va fi posibil; caci trebuie ca acela ce dispune de moneda sa poata primi in schimb marfa corespunzatoare. Desigur, moneda insasi este supusa fluctuatiilor (in sensul ca nu are totdeauna aceeasi putere de cumparare); ea tinde totusi mai degraba spre stabilitate. De aceea, trebuie ca toate lucrurile sa fie evaluate in moneda: astfel schimbul va fi permanent posibil si, prin urmare, si comunitatea de interese.

Moneda este, asadar, un fel de etalon care, aducand lucrurile la o masura comuna, le egalizeaza; caci nu este posibil sa existe nici comunitate de interese fara relatii de schimb, nici relatii de schimb fara egalitate, nici egalitate fara unitate de masura comuna. In sens strict, desigur, lucruri atat de diferite intre ele nu pot fi comensurabile, dar, pentru nevoile curente, acest lucru se poate realiza in mod satisfacator.

Trebuie deci sa existe o unitate de masura stabilita prin conventie, de unde si numele de moneda (nomisma), ea fiind aceea ce face ca toate lucrurile sa fie comensurabile, pentru ca toate se masoara prin moneda. Fie, de exemplu, o casa A, zece mine B, un pat C. A este jumatatea lui B, daca pretul casei este de cinci mine sau echivalent cu ele; iar patul, C, reprezinta a zecea parte din B; este evident numarul paturilor ce echivaleaza cu o casa, si anume cinci. Ca astfel se facea schimbul inainte de aparitia monedei, e clar; pentru ca nu este nici o diferenta intre a oferi cinci paturi in schimbul unei case si a le oferi in schimbul atator monede cate valoreaza cele cinci paturi.

Am aratat mai sus in ce constau dreptatea si nedreptatea. Din definirea lor reiese clar ca actiunea dreapta reprezinta pozitia intermediara intre a comite nedreptatea si a o suporta, una constand in a avea mai mult, alta in a avea mai putin decat trebuie. Dreptatea este un fel de medietate, dar nu in maniera celorlalte virtuti, ci in sensul ca ea detine pozitia intermediara, pe cand nedreptatea ocupa extremele. In afara de asta, dreptatea este dispozitia morala datorita careia numim drept omul capabil sa infaptuiasca in mod deliberat ceea ce este drept si sa opereze o justa distribuire fie intre el si altcineva, fie intre alte doua persoane, astfel incat din ceea ce este de dorit sa nu-si atribuie siesi mai mult si altora mai putin (si invers din ceea ce este daunator), ci sa respecte egalitatea proportionala, si sa procedeze la fel si cand este vorba de alte doua persoane.

Nedreptatea, caracteristica omului nedrept, este contrariul dreptatii. Ea inseamna atat exces, cat si insuficienta (exces in raport cu ceea ce este util, insuficienta in raport cu ceea ce este daunator), violand astfel legile proportiei. Nedreptatea este si exces, si insuficienta, pentru ca ea genereaza si una si alta: este un exces in sensul ca cel care comite nedreptatea isi atribuie siesi prea mult din ceea ce este util si o insuficienta in sensul ca, din ceea ce este daunator, isi atribuie prea putin; cand in cauza sunt alte persoane, rezultatul este absolut acelasi, omul nedrept violand proportia fie in favoarea unei parti, fie in favoarea celeilalte, dupa imprejurari. Prin urmare, in actul de nedreptate insuficienta consta in a suporta nedreptatea, iar excesul in a o comite.

Sa incheiem aici cele spuse despre dreptate si nedreptate, despre natura fiecareia dintre ele, ca si despre ceea ce este drept si ceea ce este nedrept in general.