[am facut o pauza de o saptamana]

Recitind capitolul IV mi-a fost mai limpede ce ma deranja la afirmatia ca “dreptatea e o proportie”. Cand Aristotel vorbea, in capitolul III, despre impartirea dreapta a bunurilor intre membrii unei comunitati, era mai greu de vazut unde e problema. Acum, cand vorbeste despre ceea ce numeste el “dreptatea corectiva”, a fost mai usor.

Cum poti cuantifica “pierderea” suferita de un om care a fost calomniat? Sau pe cea suferita de un om care a fost ucis? De unde stim ca amenda pentru incalcarea unei anumite reguli de circulatie “e dreapta” si nu ar trebui sa fie mai mica sau mai mare?

Aristotel prezinta lucrurile ca si cand dreptatea e legata indisociabil de egalitate, iar egalitatea presupune proportii, relatii numerice. Dar cand imi vine sa spun ca un om se poarta nedrept, nu ma gandesc la nimic numeric. Daca m-ar intreba cineva “Bine, nedrept, dar cat de nedrept?”, n-as sti ce sa raspund.

Sa zicem ca-mi intra cineva in casa si imi fura niste lucruri. Ok, valoarea lucrurilor poate fi calculata. Dar mai sunt si alte lucruri care nu pot fi cuantificate asa usor: valoarea sentimentala a unora dintre lucrurile furate, faptul ca mi-a fost incalcata intimitatea, faptul ca sunt pus(a) in fata unei situatii care ma socheaza si ma da peste cap (poate constat, pentru prima data, ca exista si oameni rai) etc.

Pe de alta parte, stim cu totii ca e rau sa furi. Iar daca e vorba de bine si rau, in sens moral, nu e vorba de grade. Nu e “un pic mai putin rau” daca furi mai putin si “ceva mai rau” daca furi mai mult. Hotul nu e un om care imi datoreaza bani.

Daca mi se pare ca un hot s-a purtat nedrept fata de mine, nu e suficient “sa primesc banii datorati” pentru a spune ca s-a facut dreptate. De fapt, nici nu stiu cum s-ar putea face dreptate. Faptul ca hotul si-ar regreta fapta nu ar avea nici o legatura cu dreptatea.

Poate exista cateva cazuri cu totul speciale in care dreptatea se face prin restabilirea unor proportii numerice. Dar e greu sa extinzi lucrurile care sunt valabile pentru cazurile alea la toate celelalte cazuri. Iar Aristotel tocmai asta pare sa faca.

De asta mi-a fost greu sa inteleg ce vrea sa spuna. 🙁 Dar, in fine, poate lucrurile or sa se lamureasca in continuare. 🙂

p.s.: Despre jocul de cuvinte cu dikaion si dikha am vorbit deja aici. In orice caz, nu cred ca asemanarea dintre cele doua cuvinte e cea care l-a facut pe Aristotel sa creada ca egalitatea e o trasatura esentiala a dreptatii. Si nu cred nici ca asemanarea respectiva il poate ajuta sa sustina o astfel de idee.