Nu scriu de obicei despre lucrurile de genul celor care vor urma aici. Poate si fiindca nu cred ca sunt prea multi oameni interesati de asa ceva. Acum, insa, mi-am spus ca as putea face o exceptie. O sa incerc sa va arat cum gandesc, atunci cand ma gandesc la lucruri care mi se par cu adevarat importante. Daca va plictisiti, sorry! 🙂

M-am gandit destul de mult in ultima vreme la atitudini propozitionale si acte de vorbire. “Atitudini propozitionale” e o eticheta pentru formulari de genul “X crede ca …”, “X spera ca …”, “X doreste sa …”, “X se asteapta sa …”, “X se teme ca …” (unde in locul celor 3 puncte e de obicei o propozitie care descrie o anumita situatie).

In mod obisnuit se considera ca atunci cand exprimam o atitudine propozitionala vorbim despre felul in care se raporteaza un om la continutul unei propozitii. Felul asta de a vedea e sursa multor probleme.

Una dintre ele, de pilda, e asta: cum e posibil sa existe o relatie intre o minte omeneasca (fiindca a crede, a dori, a te teme sau a spera sunt stari ale mintii) si continutul unei propozitii?

Un mod foarte intuitiv de a raspunde la intrebarea asta e urmatorul. continutul unei propozitii e un gand; gandul e in mintea mea; atunci cand spun ca “X crede ca afara ploua”, spun ca X se raporteaza intr-un anumit fel la gandul ca afara ploua; in felul “a crede ca”;

La fel, cand spun ca “X spera ca afara ploua”, vorbesc despre ce se intampla in mintea lui X; gandul ca afara ploua e in mintea lui, dar de data asta nu il crede, ci doar se raporteaza la el cu atitudinea caracteristica sperantei.

Din pacate, aici apar o multime de probleme. Daca gandurile sunt in capul fiecaruia, de unde stim ca atunci cand auzim “afara ploua” avem acelasi gand? Doar nu avem acces la gandurile celorlalti.

Sau: daca obiectul atitudinii propozitionale e un gand, inteles ca obiect mental, ar trebui sa nu conteze daca spun “X crede ca afara ploua” sau “X crede ca it is raining outside”. Si propozitia din romana, si cea din engleza exprima acelasi gand. Dar conteaza. Daca X nu stie limba engleza, e limpede ca nu merge sa spun a doua propozitie despre el. Si chiar daca stie limba engleza, atata timp cat el nu si-ar exprima opinia ca afara ploua in engleza.

Iar daca spun ca nu e vorba de gand ca obiect mental, ci de continut al propozitiei in calitate de obiect abstract (de obicei se vorbeste in sensul asta despre continutul unei propozitii ca functie de la multimea lumilor posibile la valori de adevar), problema revine: cum poate interactiona mintea unui om cu un obiect abstract, care nu are proprietati spatio-temporale si, ca atare, nu poate afecta cauzal alte obiecte?

Sunt multe probleme, dar nu vreau sa intru in detalii. Iar acum vine solutia la care m-am gandit eu. Atitudinile propozitionale, mi-am spus, pot fi tratate ca niste acte de vorbire. Daca le vedem asa, o multime de probleme dispar, pur si simplu. Nu in sensul ca li se gaseste raspunsul, ci in sensul ca sunt dizolvate. Devin false probleme, asa cum s-a intamplat, de pilda, cu problema medievala a impetusului.

Actele de vorbire sunt formulari de tipul “iti promit ca …”, “te anunt ca …”, “te rog sa …”, “iti ordon sa …”, “te felicit ca …” (si aici in locul punctelor o sa fie o propozitie). Sunt numite “acte de vorbire” fiindca atunci cand cineva rosteste o formulare din categoria actelor de vorbire, chiar realizeaza o anumita actiune (a face o promisiune, a da un ordin sau a felicita pe cineva sunt actiuni).

In cazul actelor de vorbire nu mai apar problemele care apareau in cazul atitudinilor propozitionale. Un om care face o promisiune realizeaza o actiune prin intermediul cuvintelor pe care le rosteste. In cazul asta nu e nevoie sa te intrebi “unde exista promisiunile in realitate si ce relatie au cu mintea noastra?” E ca si cand te-ai intreba “Atunci cand ma spal pe dinti, unde exista spalatul pe dinti in realitate si ce legatura are cu mintea mea?”

Descrierea unei actiuni poate fi privita ca descrierea unui comportament. In cazul asta e vorba de un comportament verbal, bineinteles. Dar aici nu e nimic misterios, nimic incurcat.

M-am gandit: nu s-ar putea ca “X crede ca…” sa fie vazuta ca descrierea unei actiuni? Cu alte cuvinte, nu s-ar putea ca “eu cred ca …” (si toate celelalte atitudini propozitionale exprimate la persoana I) sa fie un act de vorbire?

Despre ce actiune vorbim in cazul acesta? Despre a opina. Si la fel am putea vorbi despre a exprima sperante sau temeri sau asteptari s.a.m.d. “Iti promit ca maine o sa te vizitez” nu exprima o relatie intre vorbitor si gandul ‘te voi vizita maine’.

N-are rost sa spunem ca vorbitorul se raporteaza la gandul respectiv cu atitudinea promisiunii. El face, pur si simplu o promisiune. La fel se poate spune si despre “iti pun in vedere ca…” si poate si despre “imi exprim speranta ca …” sau, pur si simplu, “sper ca …”

Exista insa o dificultate cu felul asta al meu de a vedea lucrurile. Enunturile din clasa “atitudini propozitionale” pot fi conectate intre ele rational. In cazul lor poti face rationamente de genul:

Daca X doreste sa prinda trenul si X crede ca daca troleibuzul o sa intarzie, atunci n-o sa mai prinda trenul, atunci X spera ca troleibuzul nu o sa intarzie.

Actele de vorbire, pe de alta parte, nu par sa aiba proprietatea asta. O actiune poate provoca, eventual, o alta actiune, dar actiunile nu decurg rational unele din altele.

Cu observatia asta drumul parea sa se infunde. Dupa care s-a facut lumina. In felul meu de a vedea lucrurile, propozitiilor din rationamentul de mai sus nu le corespund acte de vorbire, ci descrieri ale unor acte de vorbire. Iar intre acestea poate exista o “inlantuire”.

Iata un exemplu:

Daca X ma roaga sa ii imprumut maine niste bani si eu ii promit ca o sa ii imprumut banii, atunci X imi multumeste pentru promisiunea facuta.

Multumirile pot urma rugamintilor, asa cum sperantele pot urma dorintelor. Poate ca relatia dintre propozitiile care descriu acte de vorbire nu e o relatie de consecinta logica, dar asta nu conteaza.

Ceea ce conteaza este ca toate conexiunile dintre propozitii vazute ca “atitudini propozitionale” (in felul traditional) pot fi redate si daca propozitiile respective sunt vazute ca descrieri ale unor acte de vorbire.

Sigur, mai sunt destule detalii pe care nu am apucat inca sa le pun la punct. O alta dificultate ar fi, de pilda, ca din felul meu de a vedea pare sa decurga ca atribuirile de opinii, sperante, intentii, temeri s.a. nu pot fi facute decat pe baza comportamentului verbal (but I’m ready to go with this for a while).

De ce mi se par importante lucrurile astea? Fiindca miza intregii povesti e o mai buna intelegere a felului in care functioneaza limbajul nostru. Iar structura lumii in care traim nu poate fi prinsa decat in interiorul limbajului pe care il vorbim si depinde (zic gurile rele) de structurile acestuia.