Recapitulare: Aristotel ne-a promis ca ne invata cum sa fim fericiti. Asta in ideea ca fericirea e ceea ce da sens vietilor oamenilor. Dupa care a reusit (chipurile) sa ne faca sa credem ca fericirea nu e o stare de spirit, ci consta in a dobandi niste calitati speciale (virtuti) si a ti le exercita. Calitatile astea, dupa el, sunt de doua feluri: etice si intelectuale (dianoetice). Asa ca am inceput sa ne uitam mai atent la ce sunt virtutile etice.

Principiul lor, tot dupa el, e ceva de genul: “tine linia de mijloc, evita extremele!” Iar virtutile la care ne-am uitat deja au fost: curajul, cumpatarea, generozitatea (cu marinimia ca varianta hardcore), aspiratia spre onoare (again cu o varianta pentru smekeri: grandoarea sufleteasca), blandetea, amabilitatea (ca linie de mijloc intre pupincurism si ursuzenie) si simtul umorului (mai finut asa).

La sfarsitul cartii a patra Aristotel vorbeste si despre pudoare, dar spune ca nu e o virtute, ci o chestie afectiva, ca si timiditatea (probabil) sau irascibilitatea.

Ciudat e ca in alte cazuri a fost vorba de reactii din astea afective in legatura cu niste virtuti, iar acum nu mai e asa. De pilda, cand era vorba despre blandete (ca virtute), era clar ca e mai greu pentru oamenii irascibili din fire sa nu cada in extrema maniei si sa ramana blanzi (fara sa fie prea moi, desigur).

Exista mai multe asemanari. Aici Aristotel spune ca rusinea nu ii caracterizeaza pe oamenii decenti, fiindca lor nu are de ce sa le fie rusine de ce fac. Cam la fel era si cu mania si blandetea. Oamenii care stiu sa pastreze masura justa intre reactii prea nervoase si blegosenie e clar ca nu mai sunt maniosi sau irascibili.

Problema e ca dincolo unei trasaturi de caracter (irascibilitatea) parea sa ii corespunda o virtute, in timp ce aici avem pudoarea, dar nu avem si virtutea care sa ii corespunda. In fine,…

O alta chestie interesanta a fost cu stapanirea de sine. Aristotel zice ca nici asta nu e o virtute, desi stapanirea de sine nu e neaparat o chestie cu care te nasti, ci se educa. Stapanirea de sine, cu alte cuvinte, ar fi un soi de chestie psihologica pe care ti-o educi si care te ajuta sa iti formezi anumite virtuti, fara sa fie ea insasi o virtute. Dar nu e limpede de ce e asa.

In fine, la sfarsitul capitolului Aristotel spune ceva de felul: “uite de ce pudoarea sau rusinea nu e o virtute; fiindca un om poate sa faca o gramada de fapte urate si dupa aia sa ii fie rusine de ce a facut; dar faptul ca ii e dupa aia rusine nu-l face un om virtuos; ca sa fie virtuos ar trebui sa nu mai faca faptele alea, pur si simplu.”

Partea asta e limpede. Dar inca nu e limpede relatia dintre virtuti si chestii psihologice. Hmmmm,…