[ultimul capitolas din cartea a patra; comentariul pentru textul de saptamana trecuta o sa apara maine]
IX

Despre pudoare nu este potrivit sa vorbim ca despre o virtute; ea pare sa fie mai mult un afect decat un habitus. O putem defini ca pe un fel de teama de dezonoare, ce se manifesta oarecum asemanator cu teama de pericole; caci cei ce resimt rusinea rosesc, iar cei ce se tem de moarte devin palizi. Este deci evident ca ambele antreneaza intr-un fel corpul, ceea ce pare sa caracterizeze mai mult afectele decat dispozitiile habituale.

Dar nu oricarei varste i se potriveste acest sentiment, ci numai tineretii. Credem ca cei de aceasta varsta trebuie sa aiba sentimentul de pudoare pentru ca, traind sub influenta pasiunii, sunt expusi la a comite greseli, pe care acest sentiment ii poate ajuta sa le evite. Dar, daca ii laudam pe tinerii ce dau dovada de pudoare, nimeni nu i-ar aduce laude pentru asa ceva cuiva mai in varsta, care, dupa parerea noastra, nu trebuie sa faca nimic de care sa roseasca.

Sentimentul de rusine nu-i este caracteristic nici omului decent, din moment ce survine in urma unor acte reprobabile (pe care un om ca el nu trebuie sa le comita; si nu are nici o importanta faptul ca unele acte sunt cu adevarat rusinoase, iar altele doar par asa, caci, pentru a nu fi obligati sa ne rusinam, nu trebuie comise nici unele nici altele).

Rusinea trebuie s-o resimta omul rau, pentru ca propria-i natura il impinge spre comiterea unor acte dezonorante. Dar a crede ca, daca resimti rusinea dupa ce ai comis o astfel de fapta, esti un om cu un caracter bun, ar fi o absurditate; caci sentimentul de rusine este consecinta unor acte voluntare, iar omul de caracter nu va comite niciodata in mod intentionat acte reprobabile.

Pudoarea ar putea fi, asadar, un sentiment convenabil doar in ipoteza ca, daca a comis un act reprobabil, cineva ar resimti rusinea. Dar o astfel de comportare nu are nici o legatura cu virtutile. Si daca e o lipsa de pudoare ca cineva, rau fiind, sa se preteze la acte dezonorante fara sa se rusineze, asta nu inseamna ca, daca cel ce le-a comis resimte rusinea, atitudinea lui este cea a unui om de caracter.

Nici stapanirea de sine nu este o virtute, ci un amestec [de virtute si viciu], lucru pe care-l vom explica mai tarziu. Acum, insa, vom trata despre dreptate.