Nu e bine sa te lauzi – zice Aristotel. Dar de ce nu e bine? Raspunsul pare sa fie ca nu e bine fiindca atunci cand te lauzi cu buna stiinta (nu cand te supraevaluezi fara sa iti dai seama), minti. Iar minciuna e o chestie urata. Dar daca laudarosenia e doar un caz particular al minciunii, nu era mai bine sa vorbim despre minciuna, pur si simplu?

Ce conteaza detaliile? Fie ca minti cu privire la tine sau cu privire la altceva, tot despre minciuna e vorba. De ce sa vorbim despre “virtutea de a te abtine sa te lauzi s.a.m.d.” in loc sa vorbim despre “sa nu minti”?

Chiar, asa, nu era mai simplu sa vorbim despre niste principii morale, in loc sa vorbim despre virtuti?

In al doilea rand, sunt laudarosenia si falsa modestie la capetele aceleiasi linii? Noi ii numim laudarosi si pe oamenii care se lauda fara sa-si dea seama ca fac asta si fara sa urmareasca nimic. “Laudarosii” par sa fie, pentru noi, oamenii care nu se pot abtine sa se laude.

Oamenii care dau dovada de falsa modestie, pe de alta parte, nu sunt oameni care nu se pot abtine sa dea dovada de falsa modestie. Ei stiu foarte bine ce anume fac, intotdeauna urmaresc un scop, trebuie sa faca eforturi ca sa para modesti, fara sa fie cu adevarat modesti s.a.m.d.

Cu alte cuvinte, pe o linie se afla oamenii cu falsa modestie si cei care isi exagereaza anumite calitati in mod intentionat, urmarind anumite interese etc. Iar pe alta linie se afla oamenii laudarosi din fire si oamenii modesti din fire.

Cele doua linii par sa fie un pic amestecate la Aristotel, desi diferenta se poate vedea atunci cand spune “laudarosenia consta nu in facultatea, ci in intentia de a fi astfel”. Cu alte cuvinte laudarosul nashpa nu e omul care nu se poate abtine sa nu se laude, desi n-are nici un motiv sa o faca, ci omul care se lauda stiind ca asta face, intentionand sa o faca, urmarind un anumit scop.

Alta problema. Actiunele laudarosului si ale falsului modest par sa fie rele (blamabile) in functie de scopul urmarit. Cu toate astea, Aristotel spune ca minciuna e intotdeauna rea (desi aici s-ar putea discuta o gramada – sunt tot felul de exemple de minciuni spuse pentru a salva vieti s.a.m.d.). Nu se contrazice?

In fine, in ce priveste falsa modestie, Aristotel nu spune limpede de ce asta poate fi privita tot ca un fel de laudarosenie. Gramo s-a gandit in felul urmator. In ce privinta se lauda un om care se preface ca e modest? Tocmai in privinta modestiei, nu? E ca si cand s-ar lauda ca e modest, fara sa fie, nu?

Dar atunci, cum de ce Socrate e ok atunci cand de dovada de falsa modestie si spune ca el e nepriceput, varza etc.? Cum reusim sa distingem intre cazuri? Raspunsul ar fi, probabil, ca distingem in functie de scopul urmarit. Dar cu asta intram intr-o chestie foarte complicata – atribuirea de intentii si de scopuri pe baza comportamentului (inclusiv a comportamentului verbal). Hmmmm,…